Creștinul azi

• Cine ne mai salvează? •

Contextul actual este cât se poate de îngrijorător. Pe plan național, în anul Centenarului, majorității românilor nu-i prea arde de serbare, aceasta și pentru faptul că aceeași majoritate nici măcar nu cunoaște semnificația istorică a acestei aniversări. Cred că atât de multă încrâncenare politică și teamă că ceea ce s-a câștigat cu jertfe, spre consolidarea unei firave democrații în România, se poate pierde foarte ușor, n-a mai existat în toată perioada de după anii ˈ90.

Nici pe plan european și internațional lucrurile nu stau mai bine, după cum conclud analiștii cei mai credibili: un D. Trump gata să declare război economic nu numai Chinei, ci, mai nou, și Europei și chiar și Canadei, un V. Putin mereu la pândă pentru a specula orice greșeală făcută de marile puteri, o T. May luptând dur cu europenii pentru un Brexit soft, cu vecinătăți – Ungaria și Polonia – marcate de curente populiste, autoritarism și iliberalism, iar enumerarea, din nefericire, poate continua. Cu adevărat, mă întreb, și ca mine sunt poate mai mulți români: cine ne mai poate salva?

E vară, e timpul vacanțelor, iar eu îmi încep plin de îngrijorare acest scurt articol. Vă veți întreba, poate, ce m-a apucat. Sau cum de mă aventurez în zona politicului, că doar aceasta nu-i treaba preotului (sau a popii, mai pe românește). Aș vrea să vă asigur că nu intenționez să concurez cu niciun analist politic autohton și nici nu aș putea, măcar că mai sunt unii preoți ce se cred mari analiști politici, dând sfaturi și soluții problemelor din țărișoara lor… Nu vreau nici să vă imprim, prin aceste rânduri, un pesimism nesănătos. Ceea ce doresc să afirm, cu toată convingerea, este, în primul rând, că viața politică din România îl privește pe fiecare român, indiferent de ocupație. Nu neapărat în sensul de a fi „membru de partid” – măcar că și acesta-i un lucru bun pentru democrație – cât, mai ales, de a fi foarte bine informat și de a participa la exercițiul democratic al votului. Neieșirea la vot, motivată în fel și chip de cel în cauză, naște monștri politici. Chiar și fără să-i numesc, înțelegeți la cine mă refer… Pentru a schimba felul românesc de a face politică, adică trecerea de la propriul interes al politicianului corupt la interesul pentru binele cetățeanului, este nevoie de implicarea fiecăruia dintre noi.

În al doilea rând, în ultima perioadă de timp, văzând toate aceste frământări politice și sociale, mă întrebam dacă nu cumva Biserica (înțelegând ansamblul Bisericilor creștine recunoscute din România) s-ar cuveni să intervină cu mesaje clare, prin care să atragă atenția asupra elementelor nocive care pot dăuna societății românești, atât la nivel moral, cât și social-politic. Prin aceasta nu vreau să spun nicidecum că Biserica ar trebui să se amestece în treburile politice. Este clar că nu-i aceasta menirea ei. Însă nici nu poate să se izoleze, ca și cum nu ar fi atentă la preocupările membrilor ei, pentru ca printr-o astfel de stratagemă să nu se expună unor critici sau neînțelegeri. În acest sens, Papa Francisc este un exemplu foarte grăitor, pentru că, atent la feluritele situații în care se pot afla mai ales persoanele vulnerabile, ia prompt atitudine, condamnând abuzurile de orice fel și apărând demnitatea și integritatea persoanelor, indiferent de apartenența lor religioasă. Un astfel de curaj din partea Bisericii ar face foarte mult bine societății românești care, de foarte multe ori, consider că se regăsește în situația unei „turme fără păstor”, sau autoproclamații păstori sunt „hoți și tâlhari” (pentru a prelua cuvintele Evangheliei).

Preocuparea cea mai arzătoare, în final, este, desigur, de ordin personal: în calitatea mea de credincios creștin român, atent la frământările sociale și politice, dornic de a construi ceva durabil, atât la nivel personal, cât și ca grup, într-o societate românească pe care mi-aș dori-o cât mai stabilă și previzibilă, unde aș putea să-mi găsesc resursele spirituale cu ajutorul cărora să pot merge mai departe, în ciuda evidențelor deznădăjduitoare? „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Aceste cuvinte rostite de Petru, într-un moment destul de critic pentru grupul ucenicilor care-L urmau pe Isus – pentru că, după discursul despre „pâinea vieții”, „mulți … nu mai umblau cu El” (In 6,66) – se potrivesc drept fundament pentru orice fel de dificultate ce poate apărea pe calea vieții noastre. Izvorul sigur al creștinului, când setea de dreptate și adevăr, când oboseala luptei și a nereușitei pun stăpânire pe bietul suflet, este credința în Isus Hristos. El nu ne părăsește niciodată și ne iubește atât de mult încât și viața și-o pune pentru noi. În Crucea Sa avem dovada supremă a acestei iubiri și, tot în ea, promisiunea luminoasă a Duminicii de Paști. Strâns legată de această atitudine este și rugăciunea: pentru a cere credință, speranță și iubire, precum și pentru ca însuși Dumnezeu să intervină cu lucrarea Sa mântuitoare acolo unde omul pare neputincios. În definitiv, în toate domeniile vieții noastre, credința ne conduce spre această abandonare în mâna Domnului. Însă, acest fapt nu înseamnă imobilism sau visare, ci garanția unei victorii întrezărite.

Pr. Daniel AVRAM