Creştini în lumea arabă

The Week

Între 10 şi 12 milioane de oameni: Orientul Mijlociu (OM) este leagănul creştinismului şi locul unde au vieţuit cele mai vechi comunităţi creştine. Cu toate acestea, numărul creştinilor din regiune s-a redus substanţial, mai ales în decursul ultimului deceniu

Profetul Mahomed a dat startul cuceririlor arabe şi musulmane în secolul al VII-lea, răspîndind islamul în regiune. Cu toate acestea, el le-a permis creştinilor care locuiau acolo să-şi practice în continuare propria religie. Creştinii au reprezentat majoritatea în unele zone ale Irakului pînă în secolul al XIV-lea, cînd au suferit pierderi imense în urma invaziilor lui Tamerlan în Asia Centrală.

În secolul al XX-lea s-a înregistrat o nouă reducere bruscă a numărului de creştini: acest lucru era legat de natalitatea scăzută în familiile creştine şi de emigraţia crescîndă. În 1900, creştinii reprezentau 25% din populaţia Orientului Mijlociu, iar în anul 2000 – mai puţin de 5%. Apoi a izbucnit războiul din Irak.

După intervenţia armată în Irak, în frunte cu americanii, tensiunea interconfesională, care pe vremea lui Saddam Hussein era ţinută în frîu, s-a transformat într-un război civil între şiiţi şi sunniţi. Creştinii, reprezentaţi de asirienii vorbitori de arameică şi cu vechi rădăcini, s-au pomenit în centrul conflictului. În cei 10 ani de după declanşarea intervenţiei, peste jumătate dintre creştinii irakieni s-au mutat în tabere pentru refugiaţi din Siria şi Iordania. Drept rezultat, numărul creştinilor irakieni s-a redus comparativ cu perioada antebelică de la 1 milion la 400.000, majoritatea locuind în Kurdistanul irakian.
În octombrie 2010, la cîteva luni după retragerea trupelor americane din Irak, Al-Qaida a organizat un măcel sîngeros în Biserica Preasfintei Fecioare Maria din Bagdad, în timpul unei slujbe de duminică: 58 de oameni au murit şi 78 au fost răniţi.

Creştinii din ţările “primăverii arabe” s-au simţit în scurtă vreme la fel (ca cei din Irak). În multe ţări arabe, la putere se aflau dictatori laici, care îi suprimau atît pe extremiştii islamici, cît şi pe democraţi. Revoltele izbucnite în 2010 în Tunisia s-au propagat în Egipt, Libia, apoi în Siria. Mulţi creştini, cel puţin la început, au refuzat să sprijine rebeliunea democratică, deoarece se temeau că prăbuşirea dictaturii va duce la înfiinţarea unui stat islamist. Ca replică, după doborîrea dictaturilor creştinii au fost declaraţi duşmani ai revoluţiei, căzînd în dizgraţie.
În timpul alegerilor care au urmat după revoluţii, islamiştii au obţinut o majoritate covîrşitoare. Un exemplu în acest sens îl constituie Egiptul, unde Constituţia a fost rescrisă în aşa fel, încît islamul a obţinut un rol mai important în sistemul administraţiei de stat.

Egiptul este patria copţilor, care reprezintă cea mai numeroasă comunitate creştină din Orientul Mijlociu, cifrată la 8 milioane de credincioşi. Copţii se consideră urmaşii vechilor egipteni şi folosesc pînă acum în oficierea slujbelor limba coptă, o ramificaţie a limbii vechi egiptene. În timpul lui Hosni Mubarak, puterea a semnat un pact cu capul Bisericii Copte, în urma căruia comunităţii copte i se oferea protecţie în schimbul sprijinirii regimului.  În prezent, copţii declară că guvernul lui Mohamed Morsi, compus în principal din reprezentanţi ai “Fraţilor Musulmani”, le interzice să construiască biserici şi nu stăpîneşte valul de violenţă îndreptat împotriva lor. În 2011, în timpul slujbei de Anul Nou, islamişti extremişti au dinamitat Biserica Sfinţilor din Alexandria, provocînd moartea a 23 de oameni. În acelaşi an, o gloată iritată, formată din circa 3.000 de musulmani, a dat foc Bisericii Sfîntul Gheorghe din Edfu, distrugînd şi casele învecinate ale creştinilor.

Atunci cînd, în 2011, creştinii au organizat o acţiune de protest lîngă sediul televiziunii de stat Maspero, la Cairo, soldaţii au suprimat brutal demonstraţia. Drept rezultat, 27 de oameni au murit. “Evenimentele din cartierul Maspero au lovit puternic comunitatea coptă. Conştientizarea faptului că legea nu i-a apărat, le-a inoculat copţilor un sentiment de frică”, subliniază şefa secţiei egiptene a Human Rights, Heba Morayef.

Frica i-a cuprins şi pe creştinii din Siria şi din Mali. În Siria se află una dintre cele mai vechi biserici creştine din lume. În afară de aceasta, pînă de curînd, numărul creştinilor sirieni se ridica la 2,5 milioane. În pofida represaliilor politice iniţiate de regimul Assad, libertatea confesională le era creştinilor asigurată. Tocmai de aceea, atunci cînd în urmă cu doi ani au început revoltele împotriva lui Bashar al-Assad, majoritatea creştinilor sirieni fie s-au plasat de partea regimului, fie au păstrat neutralitatea.

În prezent, cînd extremişti şi islamişti se raliază rebelilor, escaladînd spirala războiului civil, din ţară au fugit circa 300.000 de creştini sirieni şi este de aşteptat ca această cifră să crească. În Egipt, copţii sînt de părere că americanii au încheiat o înţelegere cu “Fraţii musulmani”.

Mali nu este scena “primăverii arabe”, însă şi aici au avut loc acţiuni violente ale rebelilor islamici. În 2012, extremişti salafiţi cu legături în Al-Qaida au luat sub control nordul ţării, unde au distrus biserici şi mănăstiri musulmane. La rîndu lor, combatanţii islamişti au supus minoritatea creştină din ţară torturilor şi execuţiilor în masă. Acest lucru a dus la exodul a peste 200.000 de creştini din Mali spre taberele de refugiaţi situate în ţările vecine Alger şi Mauritania.