Credința trăită și mărturisită, astăzi

Credința creștină, întrucât vestește adevărul iubirii totale a lui Dumnezeu și deschide inimile pentru a primi puterea acestei iubiri, se situează în centrul cel mai profund al experienței fiecărui om, care vine la lumină tocmai datorită iubirii și este chemat să iubească pentru a rămâne în lumină.

Credința se naște din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care ne cheamă și ne dezvăluie iubirea Sa, o iubire ce ne precede și pe care ne putem sprijini pentru a ne construi viața. Ea se desăvârșește în suflete de-a lungul unui drum, o cale ce ne conduce spre împărtășirea deplină a iubirii lui Dumnezeu.

Ca slujire adusă unității credinței și transmiterii sale integrale, credința apostolică primită de la Hristos, transmisă de apostoli și de succesorii lor, episcopii, apare ca lumină pentru drum, o lumină care ne orientează pașii prin timp, prin istorie. Ea strălucește pentru toți oamenii din toate locurile, trecând din generație în generație. Biserica, deși răspândită în lumea întreagă, crede în același fel, vestește, învață și transmite într-un glas aceeași mărturisire. Magisteriul păstrător al credinței nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci Îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, vorbește mereu în ascultare față de Cuvântul originar și este credibil pentru că se încrede în acest Cuvânt, pe care Îl ascultă cu pietate, Îl păstrează cu sfințenie și Îl expune cu fidelitate.

Credința este un dar gratuit al lui Dumnezeu, o virtute supranaturală revărsată de El în sufletul omului. „Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul Lui, care-i iese în întâmpinare și-l ajută, precum și de ajutoarele interioare ale Spiritului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul” (Dei Verbum, 5).

Pentru a trăi, a crește și a persevera până la sfârșit în credință, trebuie să o hrănim prin Cuvântul lui Dumnezeu; ea trebuie să fie mărturisită și comunicată, ea trebuie să lucreze prin iubire, să fie purtată de speranță și să fie înrădăcinată în credința Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu transmis fiecărui creștin este o chemare personală la a intra în bucuria comuniunii cu Hristos, acel Hristos care nu și-a trăit viața pentru Sine însuși, ci pentru noi, oamenii, pentru mântuirea noastră. El este modelul nostru, omul desăvârșit care ne cheamă să-I devenim ucenici și să-L urmăm, dându-ne un exemplu de imitat (In 13,15) prin rugăciunea Sa, prin sărăcia Sa și prin ascultarea pe care o are față de Tatăl. Credința își găsește exprimarea maximă în Taina Euharistiei. Ea este întâlnirea cu Hristos prezent real, cu actul suprem de iubire, cu dăruirea de Sine însuși care generează viață.

Credința mărturisește iubirea lui Dumnezeu, origine și sprijin a toate; ea se lasă mișcată de această iubire pentru a merge spre plinătatea comuniunii cu Dumnezeu. Iubirea, care este Spiritul care locuiește în Biserică, menține unite între ele toate timpurile și ne face contemporani ai lui Isus, devenind astfel călăuza drumului nostru în credință.

Din momentul în care omul se încrede în Dumnezeu și se încredințează cu totul Lui, credința lui devine alianță, comuniune de cunoaștere și lumină. Credința adevărată trebuie să devină o comuniune de iubire, adică o fuziune nu numai a inteligenței, ci și a voinței, așa încât să ajungem să avem mentalitatea și inima lui Hristos, să putem spune și noi ca Sfântul Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).

Dar, cel mai adesea, observăm o profundă indiferență religioasă față de tot ceea ce este dincolo de evidențele noastre imediate. Omul modern nu este neapărat nereligios; el păstrează sensul sacrului, dar pune pe primul plan rațiunea, nelăsând ca supranaturalul, credința să se descopere și să crească în el. Karl Rahner, în lucrarea sa, „Gânduri despre credință”, scria: „Credința noastră, această credință amară, grea, dar tenace, fără fals patos, fără emfază, neostentativă, este un permanent Doamne, ajută necredinței mele, sprijinită de forța cea din urmă a inimii”.

În scrisoarea enciclică „Lumen fidei”, Papa Francisc afirmă: „În credință, dar al lui Dumnezeu … recunoaștem că o mare iubire ne-a fost oferită, că un Cuvânt bun ne-a fost adresat și că, primind acest Cuvânt, … Spiritul Sfânt ne transformă, luminează drumul viitorului și face să crească în noi aripile speranței pentru a-l parcurge cu bucurie”.

Pr. Florin BOZÂNTAN

Articole din aceeasi categorie