Comuniunea Sfinților Trei Ierarhi și excesul de competiție

Această sărbătoare închinată celei mai luminoase treimi de ierarhi și învățăți ai Bisericii lui Hristos s-a născut din cel mai simplu și mai omenesc dintre sentimente: invidia.

Puțin după începutul celui de-al doilea mileniu al erei creștine, între credincioșii care îi cinsteau pe Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul s-a iscat o ceartă și o competiție, în care fiecare tabără spunea că sfântul cinstit de ea este mai mare, în detrimentul celeilalte. Dezlegarea acestei neînțelegeri omenești, care îi avea ca subiecți pe sfinții Trei Ierarhi, vine de la un om cu viață sfântă, pe nume Ioan Mavropous, mitropolit al Evhaitelor, căruia sfinții i s-au arătat în vis spunându-i că toată viața lor a fost o luptă pentru pacea creștinilor și a Bisericii și că între ei nu există o ceartă pentru întâietate, ci dimpotrivă, o comuniune perfectă a darurilor și a iubirii. Pentru a pecetlui această prietenie și comuniune, Sfinții i-au cerut ierarhului să le rânduiască o zi în care cei trei ierarhi, care continuă să slujească Biserica din cerul lui Dumnezeu, să fie cinstiți împreună. Și așa s-a născut această zi de prăznuire, care adună ca într-un buchet de virtuți și daruri pe Sfântul Vasile cel Mare, pe Sfântul Ioan Gură de Aur și pe Sfântul Grigorie Teologul, dând mărturie despre plinătatea slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor, prin cuvânt, prin faptă și prin minte.

Primul dintre Sfinții cinstiți este Sfântul Vasile cel Mare (330-379), ierarh învățat și om de acțiune, care a îmbinat perfect teologia cu fapta, dând acestora expresia celei mai înalte mărturisiri creștine. Deși a trăit doar 49 de ani, s-a luptat pentru pacea Bisericii, scriind tratate împotriva ereziilor care frământau lumea creștină atunci. Ca episcop al Cezareei Capadociei, episcopul Vasile a înțeles că turma trebuie apărată și cu fapta și mai ales cu slujirea. Astfel, a știut când trebuie să se ridice de la masa de scris și să iasă în întâmpinarea văduvelor, a orfanilor, a bolnavilor și a călătorilor, oferindu-le acestora locuri și așezăminte de odihnă și de însănătoșire. Prin aceste prime instituții de filantropie creștină, care poartă numele de vasiliade, a arătat că Biserica lui Hristos este cu adevărat acolo unde este mai mare nevoie de iubire, de compasiune, de milostivire sau de iertare. Biserica a devenit prin lucrarea Sfântului un martor viu al iubirii lui Hristos în lume.

Sfântul Vasile ne îndeamnă, prin viața sa, să ne păzim de lâncezire sufletească, de plictis și de rutină, ne învață să fim curioși și inteligenți și să nu refuzăm nimic din ce este bun în lume. Chiar dacă nu ne-o spune direct, putem presupune că Sfântul Vasile ne dă asigurarea că orice act de cunoaștere este și un act de credință, doar că trebuie să fim atenți și cu discernământ la ce anume alegem. De aceea magistrala lui metaforă pentru creștinul tânăr, dornic de cunoaștere, este aceea a albinii care alege doar florile care îi aduc cel mai bun polen și care o fac să știe că nu-și va pierde vremea culegând din flori care nu îi vor da cea mai bună miere. Așa că putem spune că marea lecție pe care acest sfânt ne-o dă nouă este aceea de a nu disprețui nimic din ce are lumea mai bun și de a ști că multe din aspirațiile de fericire și de împlinire sunt de fapt impulsuri creștine, care îl orientează pe om spre Dumnezeu.

Dincolo de figura lui puternică, ușor încruntată și de cuvântul lui ferm, Sfântul Vasile ni oferă în postura caldă de prieten, de căutător al adevărului și al înțelepciunii, alături de Sfântul Grigore Teologul, supranumit și vulturul rănit. Tovarăși pe calea cunoașterii celei adevărate, acești doi sfinți ne dau un luminos exemplu despre prietenia sinceră, și complet dezinteresată, care ne ridică în sus și care ne ajută să creștem ca oameni. Parcă îi vedem pe drumul spre universitatea din Atena împărtășindu-și gânduri și idei de viitor, dar bucuroși că drumul lor spre școală se întâlnește în mod fericit cu cel spre Biserică, dar și cu lectura Sfintei Scripturi.

Ce prietenie poate fi mai folositoare și mai sfântă decât aceea care te poartă pe calea împlinirii de sine și a sfințeniei? Aceștia sunt sfinții Vasile și Grigore Teologul, care ne spun mereu că avem nevoie de prieteni pentru a ne descoperi pe noi și binele pe care îl putem oferi lor, iar fără ei riscăm să trăim, fără să mai existăm. De aceea, despre prietenie, privind la cei doi sfinți, putem spune că este forma gratuită a oricărei relații umane care nu așteaptă nimic în schimb și al cărei beneficiu vizibil este cantitatea de bine pe care o poate aduce în cei ce și-o împărtășesc. Această comuniune de idei și de viață dă prieteniei statutul de adevărat atelier al ființei în care ne construim pe noi, dar mai ales ne asumăm proiectul ambițios de a-i construi și pe alții.

Sfântul Grigore de Nazianz și-a asumat proiectul de a-i zidi pe ceilalți prin cuvânt și prin cugetarea teologică, recunoscut de Biserica creștină în grupul extrem de restrâns al celor care poartă numele de teolog, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul și de Sfântul Simeon Noul Teolog. De la el avem tratatul numit cele Cinci cuvântări Teologice, rostite în biserica Învierii din Constantinopol, în încercarea de a lămuri și mai mult misterul de nepătruns al Sfintei Treimi, depre care părintele Dumitru Stăniloae spunea că este „structura supremei iubiri”. Chiar dacă am putea fi descurajați de neputința de a ne ridica „sub streșinile tainei de dincolo de nori”, așa cum fericit se exprima într-un Psalm dedicat Sfântului Grigorie din Nazianz, Mitropolitul Bartolomeu Anania, tot Sfântul nostru ne asigură, împreună Evagrie Ponticul, un teolog învățat al primelor veacuri creștine, că „teolog este cel ce se roagă și cel ce se roagă este teolog”. Rămânând în orizontul teologiei care se trăiește în genunchi, de fapt rămânem în har și în adevăr, singurele garanții că nu ne vom rătăci în viață.

Dar nu trebuie să uităm că teologia, harul și taina pe care ai cunoscut-o își au prețul și povara lor, pe care Sfântul Grigore le-a plătit cu supramăsură, dar le-a purtat cu fruntea sus. Coborât de sferele înalte ale teologiei și ale vorbirii despre Dumnezeu, de intrigi mult prea mici și omenești, Sfântul Grigore ne spune că niciodată nu trebuie să ne pierdem aripile. Chiar dacă lumea mică, populată de oameni cu destine mărunte va căuta să ne tragă în jos, atunci când zborul nostru este înalt, nu trebuie să ne pierdem umanitatea, bucuria de a gândi și de a ne ruga și mai ales libertatea noastră interioară. A rămâne liber în forul tău interior este nu doar un pariu dumnezeiesc cu viața, ci și garanția că ne vom păstra tot timpul un loc în care Dumnezeu poate cu adevărat să sălășluiască. Și pentru că tot l-am amintit pe Mitropolitul Bartolomeu, acesta spunea marele adevăr că „un om liber poate fi oricând calomniat, dar niciodată șantajat”. În acest adevăr îl regăsim și pe Sfântul Grigore Teologul, care deși rănit, a rămas tot un vultur cu amintirea aerului respirat în văzduhurile înalte. Calomniat, dar împăcat în forul său interior, Sfântul și-a găsit liniștea în mica eparhie din Nazianz, unde a scris în special imne, pe care le cântăm și noi astăzi în Biserică, și s-a rugat în liniștea căminului în care și-a început slujirea ca preot și episcop, până când s-a mutat la Domnul, la zece ani de la plecarea prietenului său, Sfântul Vasile cel Mare.

Dar ce pot fi fapta și gândirea fără cuvinte? Cuvântul este tot ce se poate spune despre sfântul care încheie această treime de arhierei, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta s-a născut în Antiohia, marea capitală a Siriei creștine, pe vremea când Sfinții Vasile și Grigore erau în plin avânt misionar. Chiar dacă nu a fost decât puțin contemporan cu cei doi, Sfântul Ioan le-a călcat într-un fel pe urme prin educația sa la cele mai bune școli ale vremii și cu cei mai buni dascăli. Unii dintre profesorii lui încă erau la acea vreme păgâni, dar au admirat în el talentul retoric deosebit. Acesta îl face de fapt celebru până în zilele noastre, dar îl va condamna de timpuriu la surghiun și moarte amară.

De tânăr a iubit asceza și viața în pustinicie, a fugit de preoție, pe care o vedea ca fiind cea mai sublimă dintre slujiri și pentru care s-a considerat tot timpul nevrednic. Dar așa cum Dumnezeu știe că cei mai buni oameni pentru slujiri și funcții sunt cei care nu și le doresc, a fost hirotonit preot și numit predicator în Antiohia, unde a învățat, a luminat, a certat și a îndreptat prin cuvânt pe toți creștinii din marea cetate a Răsăritului.

Faima și gloria nu au întârziat să apară și odată cu ele au venit și onorurile, așa încât a fost numit episcop al Cetății Constantinopolul, nu fără implicarea unor oameni puternici de la curte. Dar poate nimeni nu s-a gândit că Ioan Gură de Aur nu este doar un om al cuvântului, ci în primul rând este un om de cuvânt și că nu este în niciun fel dispus la compromisuri calde. Dintr-o bucată și bine clădit intelectual și sufletește, Sfântul Ioan a continuat să predice cu același zel și în capitala imperiului, criticând abuzurile familiei imperiale și condamnând deschis luxul și moravurile și nepăsarea creștinilor. Dar fără a fi un justițiar sau fără a cădea în ispita de a transforma amvonul într-un avanpost de luptă, Sfântul Ioan Gură de Aur și-a hrănit poporul cu cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-a explicat ca nimeni altul. A predicat cu mult har și dragoste credinicoșilor săi, pe care i-a învățat că mila și compasiunea sunt mai puternice decât judecata și că doar acestea vor conta la Dreapta Judecată.

Nu a fost nici el ocolit de intrigi, în care politicul și religiosul s-au amestecat periculos. Așa că a fost nevoit să părăsească și el Constantinopolul cu același suflet amar, așa cum făcut-o în urmă cu 25 de ani și Sfântul Grigore Teologul. Puțină lume știe că la plecarea lui din Constantinopol poporul s-a răsculat cu așa de mare furie, încât a dărâmat catedrala Sfânta Sofia, biserica de la care Sfântul predica. Chiar dacă zidurile au căzut și sfântul a murit pe țărmul răsăritean al Mării Negre, au rămas vii cuvintele lui, rostite din gura „cu lumină de foc”, din care și noi ne hrănim astăzi.

Dacă ar fi să îi mai privim încă odată împreună pe Sfinții Trei Ierarhi, pe care îi prăznuim, învățăm că Biserica este un spațiu al comuniunii darurilor tuturor creștinilor și nu trebuie să devină un spațiu al competiției și al concurenței. În fața lui Dumnezeu nu concurența este cea care contează, ci solidarea și compasiunea. Această concurență în raport cu celălalt este un reflex al egoismului lumii, și de acest pericol ne previn Sfinții Trei Ierarhi. Ei ne arată cum fapta, gândirea și cuvântul, întrupate admirabil de cei trei împreună, dar și de fiecare, personal, pot da măsura adevăratei deplinătăți a vieții creștinului, care trebuie să rămână un om al cuvântului și un om de cuvânt, înarmat cu o cugetare înaltă și întărit de o faptă sinceră, care nu caută lauda sau slava deșartă.

Ei ne învață că a ne raporta la cel de lângă noi, doar pentru a ne măsura puterile și pentru a-l depăși, crezând că astfel ne vom confirma propria valoare, este o mare greșeală. Iar exemplele cotidiene de copii antrenați de părinți să îi depășească în mod programatic pe colegii lor de clasă, sau de angajați dornici de afirmare, care se raportează la colegii lor ca la obstacole pe care trebuie să le depășească pentru a cuceri admirația șefilor, sunt expresia acestei stări de lucruri nefirești în care ne trăim existența cotidiană.

Să ne uităm la exemplul sfinților ierarhi și să descoperim cu bucurie că omul are înscris în datele lui spirituale sentimentul comuniunii și al solidarității, în care binele din mine trebuie să întâlnească binele din cel de lângă mine, iar suma lor să sporească în mod calitativ atât existența mea personală, cât și pe cea a lumii. Și Sfinții Trei Ierarhi au alergat în arena istoriei lor și noi trebuie să alergăm în arena istoriei noastre, dar nu trebuie să o facem doar gândindu-ne la cum să îl depășim pe cel care e lângă noi, ci cu sentimentul că, doar inimă lângă inimă și suflet lângă suflet, vom reuși să ne câștigăm cu adevărat cununa veșniciei. Pentru că, ajungând la linia de sfârșit a vieții, nu suntem așteptați doar noi, ci și cei lângă care am alergat, dar mai ales cei care au căzut și pe care am reușit să îi ridicăm și să îi aducem cu noi la final.

Pr. Bogdan IVANOV