Clujul universitar în memoriile lui David Prodan

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ”Babeş-Bolyai” în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă cu un studiu despre Clujul universitar în vremea studenţiei marelui istoric David Prodan.
În toamna anului 1921, la începutul unui nou an studențesc, un tânăr din satul Cioara (azi Săliștea, județul Alba), călca pentru întâia dată treptele Universității Regele Ferdinand I. Născut într-o familie de țărani, cu relativ puține posibilități materiale, accederea în învățământul superior a reprezentat în cazul acestui studios o asumată probă de forțare a destinului.
David Prodan, căci acesta era numele tânărului, absolvise Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie. În anul 1913, la momentul înscrierii în prima clasă de liceu, această instituție avea titulatura Colegiul Reformat Maghiar Kún. În Transilvania antebelică, orizontul cultural al acestui elev fusese eminamente unul maghiar: „Literatura română, istoria românilor mi-erau aproape necunoscute […] Nu cunoșteam nici măcar pe scriitorii ardeleni, pe Coșbuc, Goga. Nu știam de Eminescu, a trebuit să aflu despre el de la un elev ungur din clasele superioare.” După momentul bornă, 1 decembrie 1918, se produce nu doar o schimbare de siglă la nivelul instituției educaționale din Orăștie, de la Colegiul Kún la Liceul Aurel Vlaicu, ci mai ales una de racordare a mizelor acesteia la un nou conținut cultural-național: „Ultimele două clase de liceu au echivalat cu o adevărată transfigurare, cu deschiderea orizontului larg al culturii și mai ales al literaturii române.[…] M-am trezit deodată în plină ignoranță istorică, literară românească, în necunoașterea limbii literare chiar. […]”
Finalul anilor de liceu a reprezentat pentru tânărul Prodan și pentru familia acestuia un dificil moment de alegere: „tata m-a lămurit: am cheltuit până acum, mai departe eu nu mai pot, dacă vrei să mergi mai departe să te descurci singur. Și așa am făcut.” Imediat după susținerea bacalaureatului, David Prodan pleca la Cluj pentru a se angaja translator la C.F.R. În această perioadă, se cristalizează opțiunile universitare ale acestui tânăr. David Prodan mărturisește în memoriile publicate că proiecțiile sale de viitor oscilau între Facultatea de Medicină și cea de Litere. Apetitul pentru aceste perspective universitare îi fusese deschis de către preotul satului Cioara, cel care în anii războiului reușise cu leacurile sale să salveze mulți bolnavi de gripa spaniolă, creându-și astfel o adevărată faimă locală, dar și cel care îl inițiase pe tânărul studios în lecturi istorice. Părintele Constantin Oancea a fost cel care l-a provocat pe David Prodan să înțeleagă „o altă istorie decât cea din manuale”: „Era pasionat cititor al „Daciei preistorice”, adept entuziast al credințelor lui Nicolae Densușianu. Încerca însuși câte o temă istorică-filologică în legătură cu originile.”
Ipostaza clericală în economia acestui destin nu este una de domeniul excepționalului. În lumea rurală transilvăneană de la începutul secolului XX, preotul funcționa ca principalul agent recrutor și promotor de elită. El însuși o elită locală, alături de învățător, beneficiar al unui capital simbolic considerabil chiar și după unirea din 1918, clericul era cel responsabil să convingă comunitatea de valoarea proiectului educațional. Chiar dacă parcursul școlar necesita încă uriașe sacrificii materiale din partea familiei, preotul reușea să imprime ideea că instrucția unui copil reprezenta șansa avansării sociale: „Tata s-a gândit mai întâi, firește, să-i învăț meseria de zidar și de bărdaș. Mă ducea adesea cu el. […] Apoi, cum îmi plăcea să cioplesc, s-a gândit să mă dea la tâmplărie. Îl puteam completa astfel bine în meseria lui. Au învins în cele din urmă îndemnurile învățătorului și ale preotului să mă dea mai departe la școală […]”.
Revenind la destinul tânărului David Prodan, în cele din urmă, dilema universitară Medicină vs. Litere va fi tranșată în favoarea celei din urmă. Liviu Malița explica orientarea tinerilor transilvăneni spre studiile umaniste ca exprimând o moștenire a Școlii Ardelene, care conferă cărturarului un considerabil prestigiu, investindu-l totodată și cu o înaltă funcție civică și civilizatoare.
Hotârârea de a se înscrie la Litere apare în memoriile lui David Prodan și ca rezultat al unei întâlniri mirabile: „M-am dus prin septembrie, mi se pare, pe la Facultatea de Litere să mă interesez. Am fost îndrumat la Decanat. Acolo m-am trezit în fața decanului, care nu era altul decât profesorul Alexandru Lapedatu. Cinste de care nu întâlnisem până aci: decanul în persoană m-a poftit pe un fotoliu în fața biroului său! O chestionare cu toată amabilitatea. Nu-mi mai aduc aminte de întrebările puse, știu numai că am ieșit de acolo cvasibursier. Și m-am înscris apoi la Litere, la limba română și istorie.” În anul 1921, când David Prodan era admis la Facultatea de Litere a Universității Regele Ferdinand, numărul total al studenților acestei facultăți era de 221. Atmosfera Clujului interbelic universitar poartă în memoriile lui David Prodan aceeași temperatură tonică surprinsă și de Petru Poantă în volumele ce descriu „anatomia unui miracol”. Miracolul clujean, în viziunea lui David Prodan, se desfășura în astfel de ritmuri: „Am trăit desigur cel mai măreț moment al istoriei noastre, al înfăptuirii statului român unitar, în întinderea lui maximă, exuberanța descătușării în cea mai deplină tinerețe. Nicicând nu s-a petrecut atâta, nu s-a cântat, nu s-a cheltuit atâta veselie. Am trăit faza maximă a libertății vieții de toate zilele. […] În febra recuperării timpului pierdut discutam aprins, devoram presa zilnică purtătoarea patimilor, duelurilor politice, în care se avântaseră condeiele scriitorilor, cu o fervoare fără precedent, dezbaterile parlamentare, revistele, literatura, teatrul, muzica, artele sub toate formele, față de care vicisitudinile de toate zilele cădeau pe al doilea plan, mai ales că nu aveam să ne plângem prea mult de ele. Un mod de viață pe care zilele noastre nu și-l mai pot imagina.”
Această generație „a zilei dintâi” a trăit într-o fermentație culturală care s-a conjugat și cu o aparte libertate a spiritului. În goana „recuperării timpului pierdut”, cum metaforic se exprima David Prodan, fervoarea cu care se produceau proiecte care să umple vidul de ideal apărut după 1918 este impresionantă.
Evident, în centrul infrastructurii culturale a Clujului interbelic trona Universitatea – Alma Mater Napocensis – ea însăși o instituție fondatoare a noului timp. Profesorii lui David Prodan la Facultatea de Litere au fost Sextil Pușcariu, Gheorghe Bogdan Duică, Vasile Bogrea, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Constantin Marinescu, Virgil Bărbat, Ioan Ursu („cel de care m-am legat mai mult și cel care virtual m-a decis [sublinierea noastră] pentru istorie”). Deși mărturisește că a reprezentat un adevărat privilegiu să asiste la cursurile acestor magiștri, totuși studentul Prodan s-a considerat mereu un autodidact, căruia i-a lipsit un maestru direct care să-i ordoneze efortul de cunoaștere.
Portretele dascălilor săi, rămase în volumul de memorii, surprind profilul intelectualului universitar interbelic, nu fără unele evidente note de reverență nostalgică: „Cursuri de mare calitate, multe. Se distingeau cu deosebire cursurile lui Pușcariu, minuțios pregătite, stilizate, expuse totuși liber, cursurile încărcate de informație, de cozerie ale lui Bogdan-Duică, cursurile pasionate, de socialism ale lui Virgil Bărbat. Neuitate cursurile lui speciale de sâmbăta, atât de populate, vii, dramatizate. Mai ales unul despre Nietzsche. Bărbat era profesorul care trăia numai pentru catedră.” Vasile Bogrea – „Era un spirit scăpărător. Prin natura materiei însă, cursurile lui erau puțin frecventate, ne găseam de multe ori ridicol de puțini în sală. Erau populate însă, până la refuz, conferințele sale. Mai ales una, „Spiritul latin” îmi răsună în amintire acum. Neuitate au rămas și conferințele lui Gheorghe Vâlsan.”
Atmosfera de efervescență culturală de la catedră era dublată pentru foarte mulți dintre studenții de la Litere și de cea din redacțiile revistelor. Tentația jurnalismului reprezenta un accesoriu indispensabil studiosului român transilvănean, obișnuit să-și exerseze adesea stilul militant în rândurile periodicelor. În interiorul acestor comitete redacționale se construiește treptat un grup specific, sudat de aceleași expectanțe culturale: „Nu mi-au lipsit prieteniile de calitate, elite ale tineretului literar, în preajma cărora năzuiam, ca și ei, spre ceea ce se numește omul de cultură [sublinierea noastră]. În jurul meu creșteau văzând cu ochii oameni de condei, avântați în reviste, „eseuri”, cronici literare sau de artă. N-am fost antrenat în acest avânt al lor, eram mai neîncrezător în dotația mea, mă complăceam în posturi minore[…]”.
David Prodan a fost în perioada tinereții corector la Societatea de Mâine (revistă săptămânală condusă de Ion Clopoțel, consacrată problemelor sociale și economice, la care colaborau Vasile Goldiș, Mihai Popovici, Onisifor Ghibu ș.a.), secretar de redacție la Ardealul Tânăr (revistă de „ideologie democratică”, aflată sub direcția lui Vasile Tilea), colaborator ocazional la Anuarul Institutului de Istorie Națională (principala publicație de istorie a Transilvaniei, fondată de Ioan Lupaș și Alexandru Lapedatu) și un membru al grupării de la Gând Românesc (revistă de cultură editată de ASTRA, sub redacția lui Ion Chinezu). Presa românească transilvăneană de după unire mai păstra încă unele frecvențe de misionarism antebelic, pe care încerca să le pună de acord cu necesitățile unui timp-sinteză, orientat atât înspre „venerația pentru jertfele trecutului”, dar și spre „grijile acomodării în noua casă, problemele integrării în viața spirituală contemporană”, după cum explica David Prodan.
Perioada sentimentală a României Mari, după cum denumea Octavian Goga intervalul ce a urmat Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a fost însă rapid bulversată de o intruziune puternică a politicului în toate compartimentele societale. Câmpul universitar nu s-a putut salva de la această invadare a profanului. David Prodan mărturisește în memorii că ieșirea din utopia vieții universitare s-a produs încă din al doilea an de studiu, odată cu creșterea în intensitate a mișcărilor studențești. E nevoit să-și caute chirie (va locui la niște prieteni, într-un subsol de pe strada Republicii căruia îi spunea sugestiv „Siberia”), iar ca să se poată întreține, să dea meditații și ulterior să se angajeze la Arhivele Statului. Urmează boala – pleurezie, – internarea și apoi luni de tratament care îl împiedică să participe la cursuri, să se pregătească pentru examene. E ceea mai grea perioadă a studenției, descrisă în astfel de tonalități: „Slabă perspectivă de viitor, de viață lungă”. În ciuda îndelungatelelor absențe, reușește să obțină în 1924 licența în istorie și arheologie, la specializarea istorie universală, cu distincția „magna cum laude”. La sfârșitul examinării, profesorul Ioan Lupaș, chemându-l deoparte, l-a chestionat intrigat: „dar dumneata unde ai fost până acum? Nu-mi aduc aminte să te fi văzut vreodată”.
Acest accident biografic din anii studenției – boala – va fi responsabil ulterior și de ratarea unei burse de studiu în Franța. Constantin Marinescu, conducătorul lucrării de licență „nu m-a iertat că nu i-am frecventat decât rar cursurile și seminariile, ceea ce m-a costat: mi-a refuzat recomandarea pentru școala din Franța, deși l-am solicitat personal într-un moment când nu era nici un alt candidat, sub nume că nu am lucrări. Mi-a scăzut nota și la licență și la doctorat.” Refuzul ocaziei de a studia „afară”, în Europa Occidentală, va fi cel mai mare regret universitar al istoricului David Prodan. Într-una din ultimele scrisori către prietenul său de la Iași, istoricul Alexandru Zub, David Prodan se confesa astfel: „Cum se întâmplă privind înapoi ne dăm seama de deficiențele noastre umane, de discrepanța dintre ceea ce am vrut și ceea ce am putut face. Totul e să nu ne rușinăm de ceea ce am făcut. Am intrat în meserie cu rezistențe…” Blocajele vieții la care făcea referire David Prodan atunci când invoca acele „rezistențe” sugerează greutatea propriei deveniri profesionale, condiționată de constrângeri materiale, sociale, biologice chiar, care au fost mereu la un pas de a deturna ca miză un proiect existențial.
Destinul prodanian pare liniar, previzibil doar pentru cei de azi care știu că studentul de atunci a ajuns unul dintre cei mai mari istorici ai Transilvaniei, recunoscut nu doar național – prin operă și distincții (primirea în Academia Română), dar și internațional (prin alegerea ca membru în Asociația Istoricilor Americani, un for de prestigiu care grupa nume de prim rang ale istoriografiei mondiale). Analizat secvențial, în nodurile sale, traseul acestuia pare a fi fost supus constant unui test de anduranță, de înverșunare, de verificare a limitelor, semnele acestui destin contorsionat, adesea provocat, fiind vizibile încă din vremea prologului studențesc.
Însă tocmai în aceasta rezidă frumusețea acestui decupaj biografic din Clujul universitar de acum aproape un secol… în această frondă adusă destinului…
Andreea Dăncilă Ineoan,
documentarist Muzeul
Memorial David Prodan

Articole din aceeasi categorie