Clipa de Tabor primește îndelungare de la Calvar

Toate sărbătorile Domnului și ale Bisericii pot avea o față plăcută, binevenită și așteptată, lejeră, dar, deopotrivă, toate comportă și riscul de a fi reduse, circumscrise unei file din calendar, unui ritual sau unor obiceiuri aferente, care nu ne implică personal și afectiv.

Pericolul acesta planează și asupra zilei solemne a Schimbării la Față a Domnului sau a Transfigurării, deși motivele festive nu lipsesc: e un moment important din viața lui Isus, e sărbătoare deopotrivă pentru Biserica din apus și cea din răsărit, e hramul catedralei noastre din Cluj, e aniversarea înscăunării episcopului și, în ultimul rând, este o dată importantă și pentru mine personal, cu un accent încărcat special azi. Mă folosesc de acest element privat ca să constat că, dacă toate sărbătorile ar avea, în fiecare dintre noi, această legătură personală, cum s-ar mai schimba viața noastră și a Bisericii și cum n-ar mai fi o simplă evocare, formală și exterioară, a unui moment îndepărtat din viața lui Isus Cristos!

Rezum în grabă episodul ascultat, că ne fie mai prezent. Isus, luându-i cu sine pe Petru, Iacob și Ioan, urcă pe un munte, identificat de tradiție cu muntele Tabor, unde are loc ceva extraordinar. La un moment dat, o lumină orbitoare Îl învăluie, apar Moise și Ilie; se aude vocea Tatălui din cer care proclamă: Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultați-l!. Și se înstăpânește o stare atât de binefăcătoare încât Petru exclamă: „E frumos/ bine pentru noi să fim aici! Să facem trei corturi…”.

Atunci, în trecut, Isus i-a luat pe cei trei, azi ne ia cu sine, dacă vrem, pe (noi) toți. Evanghelia, am spus-o de mai multe ori, nu e doar prilej de amintire, de dobândire de cunoștințe, de lectură, ci se cere retrăită. Ne este accesibilă retrăirea experienței celor trei. Ce li s-a întâmplat, ce a însemnat pentru ei acel moment? Până atunci îl cunoscuseră pe Isus sub o aparență exterioară, un om despre care cunoșteau proveniența, obiceiurile, timbrul vocii… Acum le apare un alt Isus, cel adevărat, Cel pe care ochii de toate zilele nu reușesc să-l deslușească, chiar la lumina normală a soarelui, căci e rodul unei revelații neașteptate, al unei schimbări, al unui dar…

Veți obiecta că nouă ne lipsește muntele, singurătatea, Isus prezent real, atmosfera și alte câteva ingrediente… esențiale, pentru a putea, vezi Doamne, încerca experiența celor trei. Oare? Ce ne lipsește creștinilor de azi? De ce este în declin credința, manifestarea ei publică și de ce, pentru mulți, rugăciunea și sacramentele nu par să constituie punctul de forță al vieții? De ce lipsește atracția, fascinația, entuziasmul și sporesc, în schimb, oboseala, plictiseala, descurajarea și frica în trăirea datoriilor de creștini? (nu am timp, nu am chef, mi-e frică – mai nou). De ce predomină cuvintele fade și privirile sumbre când se pomenește de bucuria credinței și lipsește viul din culorile ei, lăsând câmp liber cenușiului și rutinei?

Un răspuns stânjenitor și greu de asumat, dar real, e că se trăiește un creștinism parțial, o viață cu Domnul căreia i se răspunde cu un Da parțial, dar care poate ajunge la o acceptare parțială a lui Cristos! Uneori se alege sau se fabrică un Cristos cosmetizat, îndulcit, zâmbificat, modificat, ca unii trandafiri ajutați genetic să iasă fără spini… Alteori se păstrează distanța față de Cristos, reprezentându-l impersonal, îndepărtat, care nu ne privește personal, un străin, chiar dacă binecunoscut, un subiect de dezbatere mai  degrabă decât o persoană vie, reală și prietenă.

Teologic vorbind, transfigurarea e o confirmare a întrupării (vădind că în acel trup, asemenea celui al nostru, cu adevărat se „ascunde” dumnezeirea); și e o anticipare a învierii, un antidot pentru scandalul pe care îl va aduce crucea; de asemenea e împlinirea Legii și a Profeților, dar și o manifestare a Preasfintei Treimi.

Există o diferență de lumină în scena noastră, între cea a lui Isus și cea a tovarășilor de „vorbă”, Moise și Ilie. Lumina care l-a învăluit pe Isus nu îi vine din afară, ci dinăuntru. Isus strălucește cu propria-i lumină, nu cu una reflectată. Bun, și noi pe unde încăpem? Ei bine, nu e doar un mister la care să privim detașați sau pe ascuns, pentru că e un mister pentru noi, care ne vizează. Taborul e o fereastră deschisă spre viitorul nostru, ne asigură că și opacitatea trupului nostru într-o zi se va transforma în lumină. Dar e și o lumină asupra prezentului nostru. Ne arată ceva ce cu atâta ușurință uităm sau neglijăm despre trupul nostru: că, sub aspectul vizibil și mulțumitor sau descurajant, e templu al Spiritului Sfânt. Un trup care a fost asumat de Cuvânt în Întrupare și sfințit de Spiritul Sfânt la Botez.

Trupul e chemat să împartă în veșnicie aceeași slavă cu a sufletului. „Trup și suflet, ori vor fi două mâini unite în eternă adorație, o două încheieturi încătușate pentru o captivitate eternă” (Ch. Péguy). Transfigurarea trupului nostru nu va avea loc doar în ultima zi, la învierea trupului, ci poate fi în fiecare zi. În rugăciune! Pentru că Isus în acea zi nu s-a urcat pe munte spre a fi transfigurat, ci pentru a se ruga. Rugăciunea e cea care transfigurează, care ne mută în Dumnezeu. Iar locul în care Isus se transfigurează din nou, pe Taborul pe care putem urca toți, dacă vrem, este Euharistia. Acolo nu  avem de făcut trei corturi, ci avem de făcut din inima noastră cortul care să-L primească și să-L păstreze pe Isus, pe Preasfânta Treime. Am fost făcuți capabili de Dumnezeu și, deși mică și puțin ospitalieră, inima noastră poate primi pe Cel care e mai mare decât ea.

Inițiativa spontană a lui Petru – Bine/ frumos ne este nouă aici (cu Tine)... să facem trei corturi – face să-mi vină în minte un cuvânt de-al regelui David, adresat profetului Natan: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru, iar arca lui Dumnezeu locuiește într-un cort!”. Natan i-a răspuns regelui: „Tot ceea ce ai în inimă, mergi și fă, căci Domnul este cu tine!”. Dar îi răspunde Domnul: „Oare tu îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?… Eu îți voi face ție o casă… Cred că nu eretic să înțeleg aceste cuvinte ca fiind dorința Domnului de a-l transforma pe David în casa Sa, în locul uneia impunătoare: Eu vreau să-mi fii tu Mie casă. Oare poate spune Domnul despre cortul în care vrea să rămână, adică în noi: Bine Îmi este Mie aici, ce bine îmi e la tine, ce bine îmi e cu voi?! Omenește și sincer, nu prea cred, dar Domnul se simte bine cu cei pentru care spune că a venit, pe care a venit să-i cheme – păcătoșii, ca să-i facă bine, să-i facă frumoși și să-i trimită să transmită și să vadă binele în ceilalți.

E greu celor de ieri și de azi să-L recunoască pe Domnul în prea mare lumină, transfigurat, așa după cum, pe de altă parte, le este greu să-L recunoască fără lumină, desfigurat, pe cruce…!

Însemnătatea Schimbării la față nu se epuizează în pomenirea ei, ci în trăirea ei, astăzi. Ce este Transfigurarea? E momentul care survine în viața ucenicilor de atunci (și de acum), în care, dincolo de aparențe și dubii, L-au văzut pe Isus așa cum este El. E momentul în care, spus pe înțelesul nostru, vedem totul din altă perspectivă, cea a lui Dumnezeu. Privești întâmplările, eșecurile, succesele, încercările, bucuriile și durerile și descoperi un sens neașteptat, un fir luminos ce dă contur nou la toate, chiar și rănilor. Și se întrevede, chiar în haosul zilelor desfigurate sau descărnate, prinde contur El, transfigurat și… contagios de transfigurare. Și atunci am vrea (cu Petru) să imortalizăm să dăinuim acel moment bun și frumos, spre a anticipa și pregusta veșnicia. În schimb, suntem chemați să-L urmăm spre celălalt munte, Calvar. Nu există Tabor fără Calvar, dar, cu El împreună, nu există niciun Calvar care să nu dea muguri de Tabor. Clipei de Tabor îi dă consistența și durata alt munte, Calvarul.

E  bine/ frumos aici cu Tine! Vom zice: Unde? Pe munte, în câmpie, în biserică, în casă (că-i mai sigur)? Oriunde, dacă e cu El. Și crucea e frumoasă pentru că tot El o transfigurează și ne transfigurează și pe noi pe ea. Un tablou, cu pânză și culori, din ce e făcut, de cine, cine îi dă valoare și consistență? Transfigurarea lui Isus de ce este ea definită, pe ce se sprijină, cum se ajunge la ea? Esențial e că are în compoziție și Crucea!

Nouă, ucenicilor, ne-a arătat tabloul și ne-a cerut să-l reproducem. Și ne-a făcut capabili să emanăm lumina Lui, dar nu poate lipsi vreodată Crucea în recompunerea tabloului în viața noastră, căci Crucea susține și degajă Lumina.

Pr. Cristian LANGA