Cine-l vrea pe Mircea Geoană?

ILIE CĂLIAN

Istoria politică de după 1989 consemnează o formidabilă viermuială a unor persoane care şi-au dorit să fie preşedinţi de partid, preşedinţi de ţară, primari etc. Nu mai ţin minte numele tuturor şefilor de partide şi partiduleţe şi nici nu merită efortul documentar pentru a spune ceva despre ei, înafara faptului că ambiţiile unor lideri au distrus respectivele partide, de la PUNR şi PNŢCD, la cele ale căror nume nici nu ni le putem aminti. Este suficient să ne gîndim doar la “istoria recentă”.

De exemplu, la “Vulpoiul” Valeriu Stoica sau lamentabilul Teodor Stolojan, foşti  preşedinţi meteorici ai PNL, care au sfîrşit penibil, ca a cincea ori a şaptea roată la căruţa lui Băsescu. Un alt tip de exemplu îl reprezintă Theodor Meleşcanu, care, preşedinte pentru scurtă vreme a obscurei formaţiuni ApR, s-a aşezat elegant în PNL. PD (actualul PDL) a fost mai brutal, Băsescu îndepărtîndu-şi din partid orice posibil concurent, iar Petre Roman, după o vreme, s-a alăturat şi el PNL. PSD (fostul PDSR) a trecut şi el prin schimbări de lideri, de la Ion Iliescu la Adrian Năstase şi, apoi, la Mircea Geoană, fără ca partidul să sufere prea mult. Însă abia cu schimbarea lui Geoană cu Victor Ponta s-a întîmplat – tocmai în PSD – un fenomen unic: excluderea din partid a fostului preşedinte.

Scriam, săptămîna trecută, că Geoană nu ştie să piardă, din cauza megalomaniei care-i întunecă logica şi-i deformează etica politică. Mircea Geoană, din păcate, în primul rînd pentru el şi mai puţin pentru PSD, n-a izbutit să înţeleagă un lucru elementar: nu el personal a “strîns” cinci milioane de voturi, ci mecanismele electorale ale PSD, PNL, PC, precum şi nemulţumirile faţă de Băsescu şi PDL.

N-a înţeles nici un alt lucru elementar: partidele “mari” nu se menţin datorită farmecului unei persoane, ci datorită programelor de guvernare. Şi încă ceva: oricît ar fi el de important, un lider de partid trebuie să aibă mandatul conducerii partidului pentru a iniţia anumite acţiuni. În privinţa postului său de preşedinte al Senatului, aici lucrurile sînt şi mai simple: postul nu l-a obţinut nici prin votul alegătorilor (ci al colegilor din grupul parlamentar), nici prin vreun concurs: postul i l-a oferit partidul său. (De altfel, mie mi s-a părut mai semnificativ votul unanim al senatorilor PSD de a-l revoca din fruntea Senatului decît voturile şefilor de filiale de partid din provincie.)

Apelul său la Curtea Constituţională este, din acest punct de vedere, absolut ridicol: un om a cărui minte n-ar fi întunecată de megalomania de care am vorbit s-ar fi retras cuminte în planul doi, imediat după ce a pierdut, el personal, nu coaliţia de partide care l-au susţinut în campania pentru funcţia de preşedinte al României. În lumina evoluţiei lui Geoană, parcă se limpezeşte şi conjuctura în care PSD a acceptat să intre la guvernare alături de PDL, pentru o jumătate de an: miza era ca Geoană să devină “al doilea om în stat”. Jalnică ambiţie! – dacă totul s-a rezumat la atît, pentru el.

Nu mă îndoiesc că Mircea Geoană – luînd puteri vizionare şi ideologice după ce se va fi adăptat din izvorul de înţelepciune politică de la pepenarii din Dăbuleni – va încerca să-şi încropească o formaţiune politică şi, apoi, să o vîndă vreunui alt partid. Cui? PDL e prea puţin probabil s-o primească, deşi Băsescu nu face fasoane cînd e vorba de ideologie şi doctrină – voturi să fie! Poate UNPR?

Dacă ne gîndim la hemoragia de parlamentari ai PSD – inclusiv senatori – care au constituit aşa-zisul partid parlamentar (aşa-zis, pentru că nici nu a existat înaintea alegerilor) -, am putea crede că Geoană ar fi acceptat acolo. Dar i s-ar acorda, oare, postul de preşedinte al UNPR ori i s-ar putea da înapoi postul de “al doilea om în stat”?! Mira-m-aş! Cred, mai degrabă, că Geoană va îngroşa lungul pomelnic al acelor lideri de partid care n-au avut înţelepciunea necesară pentru a pricepe ce înseamnă un partid.