Cel mai bun „timp rupt” din viața mea

Era toamna anului 2015. Pășeam prin intrarea Spitalului Clinic de Oncologie, ca voluntar în programul ”Voluntari pentru Educație”, inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Cluj. Urma să meditez copii bolnavi și, poate cu rușine ar trebui să recunosc, am ezitat înainte de a accepta. Atribuiam ezitarea în luarea deciziei unui program personal mereu prea încărcat, simțeam ceva eroic în faptul că „mi-am rupt din timp” pentru un demers atât de „binevoitor”. Între o ezitare și o acceptare, parcă pornești cu stângul.

Ce îmi voi aminti, ceva care te bântuie plăcut, peste ani, va fi imaginea lui, a copilului, când apăreai în pragul salonului. Fața i se lumina, aștepta profesorul cu sufletul la gură, începea unul dintre puținele evenimente semnificative din viața lui de zi cu zi. Rar mi-a fost dat să văd copii care își doreau atât de mult să învețe, să te cunoască ca om, să intre în viața ta cu curiozitate și candoare, să te lase să intri în a lor, cu sfială, dar și încredere.

În momentul în care începi să predai lecția, uiți că în fața ta se află un copil bolnav, vezi doar un tânăr dornic să învețe, să își realizeze visurile, să își croiască viața și să trăiască, pas cu pas. La finalul lecției, uneori și în mici pauze, discutam despre viață, îi încurajam, iar ei se înveseleau. A fost cel mai bun „timp rupt” din viața mea.

Experiența trăită alături de copii bolnavi te schimbă și te ajută să vezi viața dintr-o altă perspectivă. Mă întreb de atunci: De ce caracterele de calitate se șlefuiesc în greutățile vieții, așa cum diamantele sunt adânc îngropate în pământ, muzica grandioasă e tristă, iar marile piese de teatru sunt tragedii? Răspunsul îl cunoaștem, doar că uneori nu vrem să îl acceptăm: Există Crucea. Îmi vine acum în minte un gând frumos, cum ne sunt lăsate moștenire gândurile frumoase de către viețuitorii creștini: Calitatea rugăciunii nu depinde de noi, ea este opera lui Dumnezeu. Dar cantitatea depinde de noi. Decizia mea nu a fost rezultatul unei schimbări interioare, ci a fost rădăcina ei. Chiar dacă faci un asemenea pas ezitant, neîncrezătoare, acceptând doar, intri pe o ușă care îți va arăta o altă lume, o lume care, cu durerile ei, te va schimba, te va împăca cu lumea întreagă.

Să dea Dumnezeu ca toți acei copii să se vindece trupește, să trăiască alături de părinți, frați, surori, să își întemeieze familiile lor. Îi văd aievea muncind, călătorind, bucurându-se de fiecare clipă. Și le mulțumesc.

Prof. Mirela NICOARĂ

Articole din aceeasi categorie