Bucuraţi-vă!

RADU VIDA

Acum, iubite cetitoriule, cînd parcurgi aceste rînduri, încep trei zile libere. Meritate, nu numai pentru că e caniculă şi, cine ştie, vijeliile anunţate pot fi o prefaţă la toamna ce va să vină. Sînt zile meritate, ziceam, pentru că, din cînd în cînd, e nevoie ca şi spiritul să ia o pauză. Să se topească în cîntul ce ţine de frumuseţea condiţiei umane şi să privească cu smerenie spre înalturi. Nu e vorba de resemnare, nici de tristeţe.

Astăzi, toată lumea, ortodocşi şi catolici, anglicani şi musulmani prăznuiesc, fiecare după vrere: „Ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria”, „Adormirea Maicii Domnului” sau „Sărbătoare Binecuvîntatei Fecioare Maria”. Oricum e vorba de mama lui Iisus din Nazaret, cea care prin curăţenia ei a înfiorat crezul. Fecioara Maria, Our Lady, Notre Dame, Nuastra Senora, Nossa Senhora, Madonna – fiecare după puterea şi graiul îngăduit, vorbeşte cu evlavie despre această sfîntă. Maica Domnului (Născătoarea de Dumnezeu – Theotokos) a suferit, zic scrierile sfinte, şi a plecat spre înalturi de pe muntele Athos. Vestea a dat-o Apostolul Toma, care n-a putut veni la înmormîntare ca ceilalţi apostoli sosiţi pe nori şi care a cerut să se deschidă mormîntul pentru a săruta mîinile sfintei. Mormîntul era gol, se zice. Şi astfel s-a aflat că Dumnezeu a îngăduit acestei femei să meargă lîngă Iisus, fără de putreziciunea trupului.

Jos, pe trotuarul de aici, cum ar veni, a început o lungă procesiune care nu s-a încheiat nici astăzi. Amintind pentru totdeauna că, dacă Păcatul a veni pe lume printr-o femeie (Eva), tot aşa şi Mîntuirea a venit odată cu o femeie (Maria – Myriam n. Sephoris, Ierusalim, d. Ierusalim sau Efes cum spun unele surse). Şi dacă de la prima imagine din Catacombele romane (Priscilla – sec. II-lea) şi pînă la modernitatea zilelor noastre acest chip a fost reprodus şi venerat deopotrivă, se cheamă că merită toată evlavia noastră.

De-acu’, încep nunţile.
Ce vor ţine, hăt, pînă la Postul cel Mare din noiembrie. Tîrguri şi iarmaroace, bucurii! Festivaluri de tot felul. Şi, să nu uităm, e vremea cea mai bună pentru semnatul de toamnă.
Apoi, a doua zi, sîmbăta, chiar ne putem relaxa. Numai voinţă să fie şi tot omul poate să iasă undeva. Cei de la oraş – la iarbă verde. Cei de la sat – spre tentaculele metropolitane. Şi oricare din ipostaze va fi o binecuvîntare, pentru că oricînd, plăcerea de hoinăreală este răsplătită cu satisfacţii imediate.

De ce vă spun toate acestea? Pentru că, firesc, urmează şi duminica. Altă zi binecuvîntată, cînd putem pune punct petrecerilor şi să ne tragem sufletul. Şi să uităm. De meschinării, nelinişti, suferinţe.

E linişte.
Şi e bine aşa, pentru că fiecare moleculă a stării noastre posibile poate să guste din atractivele ore ale sinelui. Acolo, unde evenimentele capătă noi şi noi semnificaţii. Unde bucuriile, dar şi tristeţile îşi aruncă umbrele alungite spre acele cotloane care ne călesc fiinţa. Acolo, unde accentele cad pe altceva. Unde colţurile se rotunjesc. Asprimea dispare şi netezesc zonele afective din noi. E un moment de linişte în care strigătul lăuntric contabilizează ofertele succesive ale vieţuirii. E bine să trăim la intensitate maximă asemenea clipe. Singuri sau alături de cei dragi, cu gîndul şi fapta spre binele nostru şi al altora.
De luni – nu uitaţi! – începe zavistiile.