Boc ne ameninţă cu demisia

Ilie CĂLIAN

Ar fi de tot rîsul, dacă n-ar fi de plîns. Primul ministru Emil Boc, pregătit să prezinte Parlamentului bugetul pe anul viitor, a anunţat că-şi asumă răspunderea pentru îndeplinirea obiectivelor macroeconomice pe 2012 fiind gata să demisioneze dacă asta nu se va întîmpla. Înduioşător! Dacă o asemenea afirmaţie ar fi făcut-o în ziua în care a fost numit şef al Guvernului de către Traian Băsescu (care, după retragerea lui Stolojan, afirma că altul mai bun n-a găsit în PDL), dacă ar fi făcut o astfel de afirmaţie de la bun început, ar fi fost oarecum credibil. Iar dacă, între timp, şi-ar fi dat demisia din cauza guvernării catastrofale, ar fi fost demn de stimă. Dar Boc zice că o să-şi dea demisia pînă la sfîrşitul anului 2012, dacă se va constata că nu şi-a atins obiectivele…

Aşadar, Boc se imaginează pe sine ca un prim-ministru perpetuu, în principiu, doar de voinţa, de “onoarea” sa  depinzînd durata în care va mai ocupa scaunul de prim-ministru. Înafara faptului că, principial, un prim-ministru poate fi “trîntit” printr-o moţiune de cenzură, sau, concret, după cheful lui Băsescu, Boc, oricum, trebuie să-şi depună mandatul la sfîrşitul anului viitor – nu pentru că doreşte el, ci pentru că vor avea loc alegeri parlamentare, în urma cărora trebuie numit un nou guvern, cu un nou prim-ministru. Aşadar, şi dacă îşi, şi dacă nu-şi realizează obiectivele, Boc, la ora bilanţului, îşi va fi depus mandatul din cauza alegerilor, nu prin demisie. Că Boc îşi imaginează  (deşi neagă) că şi după 2012 tot el va fi prim-ministru, asta e altă poveste. În ce mă priveşte, nu cred că se va-ntîmpla aşa, chiar dacă, prin absurd, PDL va cîştiga cele mai multe voturi faţă de oricare alt partid sau alianţă. Nu cred că, chiar într-o astfel de situaţie, Băsescu i-ar mai încredinţa lui Boc formarea guvernului.

De fapt, Boc ar fi avut suficiente motive “de conştiinţă” sau “de onoare” pentru a-şi da demisia – întrucît n-a izbutit să-şi îndeplinească niciunul din bombasticele angajamente pe care şi le luase – mai întîi, în calitate de preşedinte al PDL, în campania electorală, şi apoi ca şef de guvern. Ultima sa vitejie am aflat-o prin intermediul ministrului Apărării, care ne anunţă că România va începe să achiziţioneze avioane americane F-16 (folosite!). Nu ştiu dacă asta are vreo legătură cu împrumutul de la FMI, de care, iniţial, Băsescu ne asigurase vehement că nu avem nevoie. Dar mă îndoiesc că e o veste încurajatoare pentru necăjiţii acestei ţări, care se vor întreba ce tichie de mărgăritar îi trebuie chelului acum, cînd sărăcia a ajuns la limita de jos a suportabilităţii pentru cîteva milioane de oameni.

În privinţa demisiei lui Boc, mă gîndesc că, dincolo de fenomenala incapacitate a guvernelor sale de a stimula economia, el, în calitate şi de preşedinte de partid, şi de prim-ministru, ar fi avut şi alte motive pentru a-şi da demisia. De pildă, corupţia cumplită a sistemului pe care-l conduce. De cîte ori apare vreun caz de acest gen, Boc se spală pe mîini, cum că fiecare trebuie să dea socoteală de ce face, iar Justiţia să hotărască. Băsescu a spus ferm că Boc ştia de “neregulile” de la Cluj-Napoca (Radu Bica şi Sorin Apostu, başca alţii, despre care, poate, nu vom şti niciodată nimic). În cazul doamnei secretar general al Guvernului (de o impertinenţă fără seamăn), primul-ministru ar fi trebuit să ştie cu ce se ocupă ea, nu să o corcolească pînă devine subiect de presă atît de de scandalos, încît, fără a mai aştepta verificările ANI, s-o dea afară pe cea care conducea guvernul “tehnic” – toată reţeaua birocratică şi feluritele agenţii din subordinea primului ministru.

De fapt, ce boacăne ar fi trebuie să facă Boc pentru a se simţi obligat să-şi dea demisia? Singurul lucru (im)posibil ar fi ca în conştiinţa lui Boc să curgă un strop de onoare adevărată. Or, conştiinţa lui, sau cum s-o numi, e un  vas etanş, în care nu intră niciun fir de lumină.