Atentatul ideologiilor la adevărata libertate a omului

Libertatea este darul cel mai de preț pe care Creatorul, liber prin excelență, l-a dat omului ca un dat ființial. Mitropolitul Bartolomeu al Clujului spunea că „esența crizei sociale, politice și morale este exploatarea libertății ca viciu fundamental al democrației. Așadar, în continuare, o răsturnare de valori; virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare; cu cât libertatea e mai generoasă, cu atât mai mari sunt foloasele celor ce o neagă”.

Totul începe prin restabilirea libertății ca dar și responsabilitate a omului în fața lui Dumnezeu și a lui însuși. Libertatea iluminată de harul divin devine aripă ce duce la adevărata libertate a omului în Dumnezeu, după expresia Sf. Maxim Mărturisitorul. Adevărata libertate a omului este opusă „libertăților” care nu fac altceva decât să ateste starea lumii căzute, guvernată de fals și nonvaloare.

Omului îi este dat să-L cunoască pe Dumnezeu pe tot parcursul vieții, atât supranatural, prin Revelație, cât și natural, prin contemplarea perfecțiunii din jurul lui, cât mai ales în intimitatea ființei lui, atunci când Dumnezeu i se revelează ca Părinte. Important este ca odată această cunoaștere începută, să fie dusă tot mai departe în profunzime, pentru ca Dumnezeu să se reveleze tot mai mult în om. Necazul este momentul de sensibilitate maximă în care omul caută ajutorul lui Dumnezeu. Este important de subliniat și faptul că Dumnezeu se revelează omului mai ales în bucurie, în bucuria cu care creația îl înconjoară la tot pasul, în tot ce Domnul a dat mai înalt omului ca o chemare spre înălțimi. Și necazul și bucuria te pot aduce sau îndepărta iremediabil de Dumnezeu. Trebuie ca atunci când ești în vârful muntelui să nu amețești, iar când ai coborât în fundul prăpăstiei să nu deznădăjduiești.

Secolul al XX-lea va rămâne în istoria umanității ca secolul totalitarismelor, marcat de două ideologii politice: nazismul și comunismul. Acestea au marcat cele mai dure experiențe politice, sociale și spirituale pentru om, precum și cel mai mare număr de victime din întreaga istorie modernă și contemporană a umanității. Acum, când un astfel de trecut se distanțează tot mai mult și când dimensiunea criminală și antiumană se conturează tot mai clar, omenirea trebuie să reflecteze profund la cauzele care au dus la apariția acestor experimente politice și să-și asume consecințele, în perspectiva evitării lor de către generațiile viitoare. În acest sens, perspectiva detașării de trecut și a condamnării experiențelor lui negative este atributul unei conștiințe libere, care are capacitatea de a se evalua și asuma pe sine. Având o astfel de conștiință, Biserica, în calitatea ei de garant și apărător al valorilor și demnității persoanei umane, trebuie să își asume rolul de a ridica vocea în numele conștiinței celor mulți și anonimi, a victimelor tuturor regimurilor totalitare, condamnând crimele comunismului. Biserica lui Hristos, având vocația și misiunea de a propovădui credința în Dumnezeu și a apăra valoarea unică și veșnică a fiecărei ființe umane, creată după chipul lui Dumnezeu, are obligația socială de a condamna orice ideologie și atitudine care este împotriva demnității umane.

Filosoful francez Alain Besançon definea pe scurt comunismul ca fiind „un creștinism întors pe dos”, o perversa imitatio a creștinismului. Din această perspectivă se deschide clar înțelegerea conflictului ontologic pe care acest sistem totalitar l-a dus împotriva Bisericii a cărui loc vroia să îl ia în societatea omului nou și a cărui religie se dorea a fi. Dacă acest conflict a făcut victime și de o parte și de alta, marele înfrânt în fața Bisericii rămâne comunismul, care nu a reușit să domine singura instituție care a propovăduit o altă doctrină – o altă ideologie – decât cea oficială și nu s-a implicat în lupta de clasă. Adevărul trebuie restabilit și de aceea toți cei implicați în acest proces postum al comunismului, atât victime, cât și călăi, trebuie să facă un act de căință, asumându-și și recunoscând trecutul.

Biserica este astfel singura legitimată în demersul său de a condamna comunismul datorită suferințelor pe care le-a trăit în timpul experienței totalitare, precum și datorită puterii ei de a sfinți și ierta încredințată de însuși Domnul. Soluția pe care Biserica o propune este aceea de a vindeca conștiințele oamenilor printr-o condamnare teologică a comunismului, eliberându-le de suferințele de pe urma crimelor comuniste, întrucât pentru conștiința umană „nu există crime prescriptibile”.  Singurele efecte pe care un astfel de demers le-ar produce sunt căința și iertarea – făcute în adâncul inimii și cu voce tare – ca o garanție a renașterii morale.

Altfel vom purta cu noi povara unui trecut neasumat și nevindecat, în care va domni nu doar confuzia de valori, în care tot victimele vor suferi umilință și oprobiu, în timp ce apostolii comunismului vor jubila la adăpostul privilegiilor democrației și libertății, pe care au sugrumat-o cu multă convingere.

Pr. Bogdan IVANOV

Articole din aceeasi categorie