Arhimandrit Dumitru COBZARU: Viaţa duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească (II)

Legătura, contactul călugărului cu oamenii, cu pelerinii, cu credincioşii, poate atrage după sine şi ispite de diverse forme. Sigur, la nivel de gând. Dacă accepţi la nivel de gând, atunci lucrează ispita sau păcatul respectiv în firea ta şi încet, încet, cedezi – spune părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului şi slujitor al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, adăugând însă că astfel de cazuri sunt, din fericire, extrem de rare.

– Părinte, ocolesc ispitele mănăstirea?

– Nuuu! Nici n-au cum! Pentru că vorbeam de ascultări: ascultările presupun anumite încercări. Dacă veţi citi despre viaţa monahală din literatura pe care o avem acum la dispoziţie din belşug, veţi afla de acolo că multe dintre ascultările care li se dau începătorilor, acestora li se par absurde. Dar, cum vă spuneam la începutul dialogului nostru, prin aceste ascultări se încearcă să se vadă, să se descopere caracterul celui care vrea să fie călugăr. Şi acesta ajunge şi el să se cunoască pe sine. De multe ori nici nu bănuia ce zace în el!

– Am întâlnit la un moment dat, într-o mănăstire, o tânără care cânta ca o privighetoare. Tocmai pentru asta, i s-a interzis, pentru o vreme, să mai cânte.

– Ca să înveţe să nu se mândrească! Sigur!

Eu cunosc foarte bine viaţa monahală în ansamblul ei, dar o cunosc şi prin faptul că am trăit în mănăstire aproape 20 de ani. În mănăstirile de călugări există şi “ispita preoţiei”. Vedeţi, călugării ajung şi preoţi. Ca să ajungi preot, trebuie să faci şi puţină şcoală. Şi atunci, sigur că ispitele sunt mari, pentru că te afirmi, ieşi în evidenţă, stai de vorbă cu oamenii, oamenii te apreciază şi ţi se poate urca la cap că tu eşti mai bun şi decât stareţul, tu gândeşti mai bine organizarea din mănăstire, tu ai putea face mult mai bine lucrurile, tu ai putea fi mult mai implicat. În felul acesta, încă o dată se dezechilibrează viaţa monahală, comunitatea, pentru că în mănăstire se trăieşte în comunitate, şi dacă există un disident, atunci se dezechilibrează toată lumea, toată obştea se tulbură. De aceea se pune foarte mare accent pe ascultarea necondiţionată şi pe sărăcia de bunăvoie, sărăcie nu neapărat numai materială. Este şi materială, pentru că nu-ţi aparţine nimic, totul aparţine obştii, respectiv mănăstirii.

– O maică stareţă îmi spunea cândva că dacă primeşte un măr, mărul acela îl împarte la câte persoane are obştea mănăstirii.

– Relatările din viaţa monahală spun despre un strugure care a fost primit de un călugăr, şi călugărul s-a gândit că i-ar prinde mai bine vecinului, şi vecinul, tot aşa…

– …Până când strugurele a ajuns din nou la el, la primul care îl primise.

– În viaţa monahală se împarte totul.

– Dispare, în mănăstire, tentaţia lucrurilor lumeşti?

– Situaţia mănăstirilor din Ardeal, cel puţin, dar şi a celorlalte mănăstiri româneşti este un pic diferită de cea a mănăstirilor din Grecia. Noi nu suntem ca şi călugării de pe Sfântul Munte sau ca şi călugării din Grecia. În Grecia, mănăstirile au program pentru public, pentru credincioşii care le vizitează, pentru pelerini, dar sunt zile întregi când mănăstirea-i închisă, nu are acces, din afară, nimeni! La mănăstirile noastre româneşti nu este aşa, mai ales la cele din Ardeal. Mănăstirile noastre sunt misionare. În ce priveşte Ardealul, mănăstirile au fost reconstruite cu ajutorul enoriaşilor, şi atunci porţile sunt larg deschise pentru credincioşi. Legătura, contactul călugărului cu oamenii, cu pelerinii, cu credincioşii poate atrage după sine şi ispite de diverse forme.

– S-a vorbit, s-a mediatizat, în ultima vreme, cazul unui călugăr de la o mănăstire din Arhiepiscopie, care ar fi avut o legătură trupească cu o enoriaşă, în urma căreia aceasta ar urma să aibă un copil. Cât de gravă este, pentru un monah, o asemenea faptă?

– Este foarte gravă!

– Într-un astfel de caz, nu este, oare, şi vina duhovnicului, pentru că nu a ştiut să-l ţină suficient de aproape încât să-şi mărturisească ispita, înainte de a săvârşi greşeala?

– Sigur că vina este comună. Însă cel care este în culpă trebuie să răspundă pentru fapta pe care a săvârşit-o. Duhovnicul, cu siguranţă a încercat să gestioneze situaţia respectivă. Vedem însă că de data asta n-a reuşit, dar în cele mai multe cazuri a reuşit, mă gândesc eu, pentru că acolo este obşte monahală, sunt mulţi părinţi care trăiesc în mănăstirea respectivă şi care au rezistat tentaţiilor.

Trebuie să ştiţi că în mare măsură, în mănăstirile noastre sunt foarte mulţi tineri. Majoritatea sunt tineri. Media de vârstă este undeva la 30 de ani, între 30 şi 40 de ani. Lumea în care trăim noi este o lume care nu te cruţă din punctul acesta de vedere, al ispitelor. Prin faptul că oamenii vin la mănăstire şi vin în număr din ce în ce mai mare, se creează o legătură cu lumea, şi atunci eşti expus tentaţiei, ispitei. Sigur, la nivel de gând. Dacă accepţi la nivel de gând, atunci lucrează ispita sau păcatul respectiv în firea ta şi încet, încet, cedezi, Cazurile sunt însă foarte, foarte rare, pentru că de obicei se premeditează, şi duhovnicul are grijă. Împreună cu duhovnicul, omul respectiv, călugărul respectiv reuşeşte să depăşească momentul. Se întâmplă, totuşi, să se şi derapeze, aşa cum a fost în cazul acesta, pe care îl regretăm cu toţii.

– Are dreptul să se căsătorească un călugăr?

– N-are dreptul să se căsătorească.

– Pentru o persoană care a depus jurămintele, nu există nici o cale prin care să renunţe la călugărie?

– Nu. În cazul amintit, călugărul şi-a cerut efectiv ieşirea din monahism.

– După ce s-a întâmplat…

– După ce s-a întâmplat. Însă acest lucru este o cauză pentru consistoriu şi consistoriul dă o decizie pe care o confirmă episcopul locului. Însă el, cel în cauză, nu se poate căsători din punct de vedere bisericesc. Se poate căsători doar din punct de vedere civil. Oricum, este obligat şi din punct de vedere bisericesc să-şi crească copilul măcar până la vârsta majoratului. Şi este dator să se întoarcă înapoi în mănăstire. Jurămintele pe care le-a depus rămân valabile, ele nu pot fi şterse, nu pot fi anulate.

– Să înţeleg că, deşi nu mai are dreptul să poarte veşmânt călugăresc, datorită jurămintelor pe care le-a depus rămâne, totuşi, călugăr?

– Da.

– Şi tot datorită acelor jurăminte, nu are dreptul să se căsătorească în biserică?

– N-are voie să se căsătorească în biserică. Nu. Canoanele interzic. Uitaţi-vă la cununia religioasă pentru mireni: prima cununie este valabilă, iar a doua cununie, a treia cununie este o dispensă, o favoare din partea Bisericii, cumva, pentru ca oamenii să nu trăiască în păcat. Într-un caz ca acesta, al nostru, prima cununie a fost călugăria.

– Şi atunci, cum decurge, de acum înainte, viaţa unui călugăr care a greşit în felul acesta?

– Anormal. Într-un astfel de caz nu mai poate fi viaţă normală, pentru că ai călcat jurămintele faţă de Dumnezeu. Şi nu te joci, n-ai cum să te joci cu lucrurile astea. Datorită faptului că ai călcat jurămintele faţă de Dumnezeu eşti pasibil de orice pedeapsă, şi nu din partea oamenilor. Şi nu că Dumnezeu pedepseşte, dar sunt consecinţe, de diferite forme şi destul de grave. Marea majoritate a celor care trec prin astfel de experienţe – care, repet, sunt foarte rare, dar sunt! – ajung la concluzia că au făcut o greşeală enormă şi îşi doresc cu tot dinadinsul să o repare. Noi însă nu-i putem reprimi în obştile monahale decât după ce şi-au aşezat copiii, în sensul că aceştia au ajuns la maturitate.

– Nu este o greşeală a Bisericii că, până nu demult, a cam… ţinut ascunse astfel de cazuri?

– Cazurile care ajung în instanţele de judecată ale Bisericii sunt publice, vrând-nevrând. Sigur că mai mult în interiorul Bisericii, dar ele circulă. În mod normal, după ce un caz ca acesta sau un caz similar s-a întâmplat, se dă o circulară pe cuprinsul întregii Patriarhii, prin care se informează fiecare eparhie că respectivul a ieşit din viaţa monahală sau că este judecat în instanţă bisericească sau că a făcut o anumită faptă. Se dă, deci, o circulară în interiorul Bisericii, care poate să ajungă şi la presă, deci nu sunt lucruri ascunse. Însă, cred eu, păcatele în sine nu trebuie etalate, şi asta nu numai în mănăstire sau în Biserică, ci oriunde.

– Spuneaţi că un călugăr nu poate renunţa la monahism.

– Păi, nu poate să anuleze voturile!

– Dar un novice?

– Novicele poate să renunţe în orice clipă. Părintele mitropolit Antonie Plămădeală are o carte foarte frumoasă despre viaţa monahală, şi el spune acolo că inclusiv în timpul slujbei de tundere în monahism – căci acolo se pun nişte întrebări – au fost care au zis că nu se mai călugăresc.

– Sunt frecvente astfel de cazuri?

– Cazurile de novici, da. Se întâmplă foarte repede, însă. Adică, după câteva săptămâni deja, se cern, efectiv. Cei care se integrează, rămân.

– Cu ce se apără călugărul de ispită? Care îi este „armura”?

– Începem cu rugăciunea, începem cu postul, lucruri care sunt la îndemâna credinciosului. Nevoinţe, în sine.

– Câte ore pe zi se roagă un călugăr?

– Trebuie să se roage neîncetat. Orice creştin adevărat trebuie să se roage neîncetat. Şi munca poate să fie o rugăciune; şi când munceşti poţi să te rogi, pentru că mintea poate să se roage. Şi inima se poate ruga, nu? Avem experienţa părinţilor isihaşti. Pe lângă aceasta, călugărul trebuie să rămână în ascultare faţă de maimarele lui şi de fraţii lui întru Hristos. Într-o mănăstire, programul te ţine în echilibru. Dacă tu participi la toate ascultările care ţi-au fost date – care, în general, sunt comune -, dacă participi la slujbele bisericii – care sunt comune -, trăieşti, vrând-nevrând, într-un mediu comun – fiindcă şi chiliile sunt una lângă alta sau sunt chilii în care trăiesc doi sau mai mulţi călugări -, atunci n-ai cum să derapezi, trăieşti în echilibru. Iar dacă mai sunt derapaje mai mici sau tentaţii sau ispite de orice natură, imediat te redresezi, pentru că sunt ceilalţi în jurul tău, care nu te lasă. Sigur, este şi conştiinţa ta personală, legătura ta directă cu Dumnezeu.

– Revenind la dvs: sunteţi exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Ce presupune această demnitate bisericească?

– Această, mai degrabă ascultare bisericească, înseamnă aşa: exarhul unei eparhii conduce destinele mănăstirilor – în cazul nostru, din cele două judeţe, Cluj şi Bistriţa Năsăud…

– Ce înseamnă asta?

– Înseamnă că, pe probleme de mănăstiri, exarhul este consilierul mitropolitului. Îl consiliază pe mitropolit, pe episcopul locului, îl însoţeşte la toate inspecţiile, dar este, în acelaşi timp, şi inspector. Exarhul mănăstirilor  este cel care inspectează toate problemele mănăstirilor din cadrul eparhiei. Exarhul mănăstirilor este cel care raportează mitropolitului sau Consiliului Eparhial problemele din mănăstiri sau cel care, în anumite situaţii, intervine efectiv, tot cu mandatul mitropolitului, în problemele din mănăstiri. Dacă sunt probleme disciplinare, exarhul mănăstirilor este cel care construieşte rechizitoriul pentru judecata care urmează să se facă pentru un caz cum este cel despre care am discutat.

Ascultarea aceasta presupune foarte mult teren, pentru că avem în eparhie 32 de mănăstiri şi aproximativ 300 de călugări.

– Câţi, dintre aceşti călugări, au studii superioare?

– Cam o treime, deci în jur de 100 de călugări au studii superioare, în diverse domenii – cu precădere teologia, bărbaţii, monahii, pentru că ei sunt şi preoţi şi atunci sunt necesare studiile teologice. Dar şi femeile, călugăriţele, au studii superioare – medicină, arhitectură, filologie, unele au şi două facultăţi…

– Presupun că şi întrebările pe care le pune astăzi un credincios, un pelerin care vine la mănăstire, sunt mult mai complexe decât acum zece ani.

– Aşa este. Într-o mănăstire, însă, este un călugăr, doar, care are această ascultare, să stea de vorbă cu oamenii. Nu orice călugăr trebuie să stea de vorbă cu credincioşii. N-are voie! Are voie doar să-i direcţioneze spre persoana care este rânduită pentru această ascultare.

– E mai greu să fii călugăr în lume decât departe de lume?

– Zic părinţii că un călugăr în lume e ca peştele pe uscat.

– Care e partea cea mai frumoasă a vieţii monahale, bucuria cea mai mare?

– Faptul că trăieşti în preajma lui Dumnezeu cred că este cel mai minunat lucru.

 – I-aţi simţit… mâna, atingerea?

– Dacă am ajuns la vârsta asta, să zicem la vârsta duhovnicească, în sensul că am în urmă peste 25 de ani de mănăstire, de viaţă monahală, mă gândesc că fără mâna Lui ocrotitoare n-aş fi reuşit, mai ales în lumea şi vremurile pe care le trăim. Şi când te simţi casnic al lui Dumnezeu, nu mai ai nici o grijă şi eşti în siguranţă, iar dragostea şi fericirea sunt experimentate la cote foarte înalte.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie