Arhiepiscopul Teofil Herineanu, un ierarh de o mare noblețe sufletească

Viitorul ierarh ortodox Teofil Herineanu s-a născut la 11 noiembrie 1909, în satul Arcalia din județul Bistrița-Năsăud, într-o familie de țărani greco-catolici.

Și-a făcut studiile secundare la liceele „Andrei Mureșanu” din Dej și „George Barițiu” din Cluj (1920 – 1928), după care a absolvit Academia Teologică unită din Gherla-Cluj. Timp de un an, între 1931-1932, a urmat cursurile Facultății de Teologie catolică din Paris, pe care le-a întrerupt din lipsa banilor. A fost hirotonit preot greco-catolic celib și a păstorit timp de 18 ani parohiile Ceaba, Băbuț și Panticeu din județul Cluj (1931-1949), parohii izolate și sărace, care i-au confirmat râvna și zelul misionar de mai târziu. Preotul Teofil a sprijinit activitățile Asociației ortodoxe „Oastea Domnului”, pe care le considera benefice pentru viața spirituală a credincioșilor, având de timpuriu legături cu preoții ortodocși. S-a numărat printre primii preoți uniți care au revenit la Biserica Ortodoxă, deși nu a semnat actul de revenire de la Cluj, din 1 octombrie 1948.

Ascensiunea lui la episcopat s-a petrecut pe fondul unor tensiuni existente între Patriarhul Justinian și Ministerul Cultelor, consumate mai ales în contextul alegerilor unor titulari pentru eparhiile vacante. În anul 1949, Adunarea Național Bisericească avea misiunea de a-i alege pe titularii eparhiilor vacante de la Iași, Roman și Galați. Dacă în cazul, eparhiilor Iașului și Galațiului, nu au putut fi desemnați noii ierarhi, la Roman a fost ales, la 8 iunie 1949, preotul celib Teofil Herineanu, în fața vicarului patriarhal Teoctist Arăpașu și a lui Benedict Ghiuș, nedorit de autoritățile comuniste. El a fost soluția de compromis între tabăra patriarhului și cea a Departamentului Cultelor, care încerca, cu orice preț, propulsarea în Sinod a lui Valerian Zaharia.

Motivul alegerii tânărului preot clujean în scaunul de la Roman a fost și acela de a oferi greco-catolicilor reveniți proba consolidării unirii de la 1948 și confirmarea unui statut egal cu cel al vechilor ortodocși. Miza autorităților, că printr-o astfel de alegere, în Sinod ar intra ierarhi obedienți, care să poată submina din interior Biserica, a fost contrazisă din plin de noul ales de la Roman, care s-a dovedit a fi un episcop vrednic, cu demnitate și multe realizări. Cu toate că era privit cu neîncredere și de unii dintre sinodali, Teofil Herineanu a dovedit sincer atașament la Ortodoxie, fapt ce nu l-a împiedicat să-și trăiască viața animat de vechile lui deprinderi în care s-a format.

Preotul Teofil a fost călugărit la mânăstirea Cetățuia, la 29 iunie 1949 și a primit hirotonia întru arhiereu la schitul Dragoslavele, la 21 august, fiind hirotonit de Patriarhul Justinian și de mitropoliții Bălan și Firmilian. A fost înscăunat ca episcop al Romanului și Hușilor șapte zile mai târziu, la 28 august 1949. Episcopul Teofil a devenit un apropiat al Patriarhului Justinian.

Anii păstoriei la Roman au fost hotărâtori în formarea personalității și a conștiinței ortodoxe a ierarhului Teofil Herineanu. Deja se definise în ochii autorităților ca un ierarh cu deplină personalitate, privit de puține ori cu suspiciune și fiind nu de puține ori obiectul unei susținute munci de urmărire informativă. El a fost acuzat de acțiuni ostile regimului, privind recomandările împuterniciților de culte ca ofense și imixtiuni nepermise în conducerea eparhiei. În timpul păstoriei ierarhului Teofil, Romanul a cunoscut o veritabilă renaștere liturgică și duhovnicească, fapt care a aprins credința poporului, dar și neîncrederea tot mai mare a autorităților. Rezultatele pastorației lui și atașamentul poporului față de episcopul „cel sfânt și milostiv” au fost privite cu neîncredere de autorități, care îl suspectau pe vlădica Teofil că ar fi un exponent al „misticismului bolnăvicios”, de care se lăsase contaminat.

În această eparhie a dus o remarcabilă activitate misionară și caritativă, îndreptată cu precădere spre tipărirea de cărți de rugăciuni în mari tiraje, spre ajutorarea familiilor preoților închiși, spre potolirea violențelor autorității îndreptate împotriva călugărițelor de la Mânăstirea Vladimirești. A încadrat în cele mai bune parohii peste 40 de preoți eliberați din închisori, fapt care l-a făcut indezirabil în ochii autorităților, care au dus o susținută muncă de compromitere a ierarhului Teofil, inclusiv prin instrumentarea unui proces de evaziune fiscală.

Cu acest dosar instrumentat de autorități și de organele Securității a venit la Cluj, unde s-a continuat munca de urmărire informativă împotriva lui. Orașul de sub Feleac s-a dovedit nu de puține ori ostil și neprimitor ierarhului Teofil, care dorea să-și păstorească preoții și credincioșii fără niciun fel de îngrădiri, să reînvie credința oamenilor, așa cum a făcut-o în ani de păstorire de la Roman.

Prin mutarea episcopului Nicolae Colan ca Mitropolit al Ardealului, scaunul de Episcop al Vadului, Feleacului și Clujului a devenit vacant, astfel că, la 19 decembrie 1957, Teofil Herineanu a fost ales episcop al Clujului și înscăunat în Catedrala din Cluj, la 22 decembrie 1957. La Cluj a întâmpinat o atmosferă rece și ostilă, alimentată și de tensiunile confesionale, dar și de rivalitățile dintre vechii ortodocși și cei reveniți din rândul greco-catolicilor. Cu toate acestea a reușit să se impună ca un factor de echilibru, atenuând tensiunile și rivalitățile, fapt ce i-a deschis un câmp vast de misiune și pastorație, căreia i s-a dedicat întru totul. A arătat o atitudine părintească și de respect față de clericii greco-catolici nereveniți, fără niciun fel de presiune, unora oferindu-le posturi remunerate în administrație, dar și în alte instituții ale Eparhiei.

Episcopul Teofil a fost conștient de libertatea de acțiune și de relativa independență pe care i-o oferea, în ochii autorităților, statutul de fost preot greco-catolic. De aceea, alături de patriarhul Justinian a fost singurul ierarh care i-a primit în eparhia sa pe clericii eliberați din închisorile comuniste. Printre cei care au găsit un adăpost în Eparhia Clujului se numără și părintele Arsenie Papacioc, pentru scurt timp numit preot într-o parohie de lângă Cluj, arhimandritul Vasile Vasilachi, părintele Mina Dobzeu și, la recomandarea lui, Nicolae Steinhardt, viitorul părinte Nicolae de la Rohia.

În răspăr cu vremurile, dar și pe fondul formării lui teologice din tinerețe, a urmărit să impună preoților din Eparhia Clujului un program catehetic organizat, prin care se putea asigura tinerei generații, și nu numai, o pregătire religioasă, și astfel, un antidot spiritual la pseudocultura spirituală pe care o cultiva regimul comunist. În august 1958, la Cluj, cu sprijinul episcopului Teofil Herineanu, preotul Liviu Galaction Munteanu a redactat, împreună cu preotul Ioan Bunea, de la Seminarul Teologic din Cluj, „Programa analitică a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958-1959”. Ca reacție, Securitatea i-a arestat pe cei doi autori, pr. Munteanu murind la Aiud în anul 1961, și a urmărit izolarea episcopului Teofil, considerat autorul moral.

La 11 iunie 1973, prin hotărârea Sfântului Sinod, Episcopia Clujului a devenit Arhiepiscopie, Teofil Herineanu fiind înscăunat în noua demnitate de arhiepiscop la 9 septembrie 1973, demnitate în care a păstorit cu aceeași conștiință misionară și pastorală. În toată păstorirea lui a fost un om al milosteniei, având sute de persoane pe care le ajuta cu sume de bani, din propriul salar, fapt ce i-a adus ierarhului clujean, numele de „Teofil cel milostiv”.

A fost un om al rugăciunii și al Sfintei Scripturi, pe care și-a clădit întreaga lui pastorație și pe care le-a impus ca fundament al conștiinței preoților pe care i-a păstorit. Tot rugăciunea i-a fost și salvarea atunci când mediul ostil îl copleșea. El însuși se definea ca un om al rugăciunii și meditației, așa cum declara la începutul păstoririi ca episcop: „Eu nu sunt o energie politică-administrativă. Eu am o preferință pentru rugăciune, pietate și meditație. Vreau ca preoțimea eparhiei mele să învețe a se ruga. Eu doresc pace între toți preoții și popor. Permanent sunt pe teren, unde prin rugăciune și redeșteptarea la o nouă viață mistică creștină a preoților și a poporului să putem regenera națiunea. Mă mulțumesc să văd episcopia plină de credincioși din toate clasele sociale venind și urmându-mi pilda în a se ruga”.

La începutul anilor ’90, când au apărut primele tensiuni confesionale în Transilvania, arhiepiscopul Teofil a dovedit înțelepciune și tact pastoral, neîncurajând riposte pe măsură și promovând înțelegerea, iubirea și respectul, atât față de Ortodoxie cu un devotament neștirbit, dar și față de greco-catolici. A păstorit eparhia Clujului până în anul 1992, când a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat în necropola din subsolul Catedralei mitropolitane din Cluj, alături de ctitorul acesteia, episcopul Nicolae Ivan.

În biografia ierarhului Teofil, unul din cei mai longevivi ierarhi ortodocși, se regăsesc mai mult ca la alții frământările vremurilor pe care le-a trăit Biserica Ortodoxă și zbuciumul unei conștiințe eclesiastice de mare profunzime. Cu toate acestea, posteritatea nu a fost foarte generoasă cu arhiepiscopul Teofil, pe nedrept uitat de contemporanii lui, a cărui viață încă nu se regăsește în paginile unei monografii complete, dar și calomniat de detractorii care continuau să vadă în atașamentul lui față de Ortodoxie expresia trădării din anul 1948. În ciuda comportamentului ireproșabil și a evlaviei lui proverbiale, detractori au încercat să compromită viața ierarhului clujean, pe care l-au prezentat ca „un amator al jocurilor de noroc în compania unor ofițeri de securitate”, lucru de o gravă impietate și complet neadevărat.

Dincolo de avatarurile pe care le-a avut de înfruntat, de presiunile dure impuse de regimul comunist, care l-au făcut să își dorească în repetate rânduri retragerea, putem afirma, alături de istoricul George Enache, că arhiepiscopul Teofil s-a dovedit în timp un învingător. „În pofida multelor „defecte“ pe care și le sublinia din smerenie, păstorirea arhiepiscopului Teofil a fost încununată de multe realizări. Victoria sa este una a rugăciunii, răbdării și a jertfei de sine”.

Pr. Bogdan IVANOV