Arheolog dr. Mihai ROTEA: „Arheologia ne relevă nu doar date ştiinţifice, ci uneori şi sentimente umane tulburătoare”

 – În ultimul nostru interviu din 2007 aţi apelat la poemele homerice pentru a explica pe înţelesul tuturor cum se desfăşura ceremonialul înmormîntării unui războinic în epoca bronzului.

Există explicaţii pentru depunerea a doi defuncţi sau a resturilor cinerare a două Mihai-Roteapersoane în aceeaşi groapă, respectiv în aceeaşi urnă funerară?

– Într-adevăr poemele homerice, capitol neegalat (în opinia mea) al literaturii universale, dar şi sursă istorică de prim rang, coroborate cu alte izvoare antice, deschid şi alte perspective (interpretări arheologice în legătură cu mormintele de incineraţie. Permiteţi-mi să vă reamintesc ce se petrece la moartea lui Ahile, săgetat fiind în călcîi (singurul loc vulnerabil) de eroul troian Paris. Trupul neînsufleţit al acestuia este supus aceluiaşi ritual pe care l-am rememorat în cazul lui Patroclu. Însă ceea ce vă propun să reţinem în acest caz este faptul că oasele cinerare ale lui Ahile sînt amestecate cu cele ale lui Patroclu, în urna de aur din mormîntul tumular dedicat ultimului. Prin urmare, în virtutea unei prietenii adînci şi nepieritoare, rămăşiţele cinerare ale celor doi sînt reunite pentru eternitate.

Pornind de la acest fapt am solicitat, cu ani în urmă, colegei antropolog dr. Alexandra Comşa să analizeze din această perspectivă oasele din necropola (cimitirul) aparţinînd culturii Wietenberg de la Dumbrăviţa (jud. Bistriţa – Năsăud). Demersul, chiar dacă părea hazardat, avînd în vedere cantitatea mică de oase păstrate în fiecare urnă în parte, consecinţă a unui proces intens de combustie, nu a rămas fără rezultate. Spun acest lucru pentru că în una dintre urne se aflau depuse împreună resturile cinerare a doi indivizi (un/o adult/ă şi un/o tînăr/ă). Aşadar, cu totul excepţional, cel mai probabil în împrejurări de tipul celei cunoscute din Iliada, ori dintr-un sentiment patern/matern copleşitor, vom întîlni astfel de situaţii în care arheologia ne relevă nu doar date ştiinţifice, cel mai adesea aride pentru public, ci şi sentimente umane tulburătoare.

– La Polus aţi descoperit, la un moment dat, doi tineri în aceeaşi groapă…

– Este descoperirea pe care dumneavoastră aţi numit-o „Romeo şi Julieta”; din punct de vedere arheologic, un mormînt dublu, datat în epoca bronzului, în care scheletele a doi tineri sînt dispuse faţă în faţă, în poziţie chircită. Ceea ce este unic pentru spaţiul preistoric este faptul că membrele inferioare li se împletesc, iar tot ansamblul sugerează o legătură intimă, un profund sentiment de unitate, de iubire între cele două personaje.

Analizele antropologice efectuate de colegul S. Gal confirma observaţiile noastre din momentul descoperirii complexului arheologic şi anume că este vorba de doi adolescenţi (13-15 ani), un băiat şi o fată. Prin urmare, sîntem tot mai aproape de ceea ce aţi avansat ca ipoteză de lucru inspirată de titlul uneia din capodoperele lui W. Shakespeare. Ne mai lipseşte un singur pas, acela al analizelor ADN, pentru a elimina ultimul obstacol în direcţia acestei spectaculoase interpretări: posibilitatea de a fi fraţi.

– La scurt timp după descoperirea pe care echipa dvs. (M. Tecar, T. Tecar, S. Nagy şi P. Pupeză) a făcut-o la Polus, presa internaţională a făcut mare vîlvă dintr-o descoperire similară, în Italia.

– Noi numim acest fapt analogie, dar ce remarcabilă analogie! În nordul Italiei, colega Elena Menotti a descoperit două schelete prinse într-o tandră îmbrăţişare, într-un sit aflat lîngă Mantova, localitate situată la 40 de kilometri de Verona, oraşul în care Shakespeare a plasat cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate timpurile, „Romeo şi Julieta”. Culmea coincidenţei este că Mantova apare şi în drama shakespeareană, fiind locul în care este exilat Romeo după ce-l ucide pe Tybalt.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie