Apel pentru pace şi înfrăţire între cele două Biserici româneşti

După o susţinută campanie de presă vizînd înveninarea raporturilor dintre ortodocşi şi greco-catolici, la începutul celei de a doua decade din iunie, Patriarhia Română lansa un apel, pe cît de creştinesc, pe atît de argumentat, îndemnînd la „calm şi înţelepciune”. Aceasta întrucît „Într-o societate din ce în ce mai frămîntată şi tulburată, este necesar ca Biserica să fie un factor de pace socială şi de aplanare a conflictelor, nu de amplificare a lor”. Acest cu adevărat duhovnicesc îndemn ne-a indus nouă, creştinilor ortodocşi şi uniţi din Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filialele Cluj, Mureş şi Timiş, un puternic sentiment de speranţă şi încredere în înţelepciunea ierarhilor noştri.

Iată însă că n-a trecut nici o săptămînă şi am fost iarăşi bombardaţi cu „dosare secrete” improvizate cu rea-credinţă şi cu „editoriale” neavenite. Trebuie să fii nepămîntean şi nechibzuit, fie necunoscător, fie de evidentă rea intenţie, ca să ignori faptul că, timp de două veacuri şi jumătate, pînă în 1948, în momentele-cheie ale istoriei, înalţii ierarhi ai celor două culte româneşti din Transilvania au dat dovadă nu doar de solidaritate, ci şi de hotărîtă acţiune comună. Este de ajuns să amintim Supplex-urile (erau libellus valachorum, iar nu „catolicorum”), Marea adunare naţională de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj din 1848, Memorandumul din 1892, alcătuirea Gărzii Naţionale Române (din ostaşi ortodocşi şi uniţi) în 1918 de către Iuliu Maniu la Viena şi Praga – garda care a asigurat în Transilvania ordinea necesară înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie. În fine, amintim impreună-lucrarea clericilor în timpul ocupaţiei horthyste a Ardealului de Nord.

Momentele evocate să fie oare numai „accidente” ale istoriei? La fel şi faptul că întreaga naţiune română datorează Şcolii Ardelene (şi aceasta nu s-a definit „de la Blaj” sau „unită”, ci Ardeleană) conturarea ştiinţifică a identităţii şi a conştiinţei naţionale, aceleaşi pentru toţi românii? Vă asigurăm că toate acestea sînt binecunoscute de oamenii locului, dar şi de autenticii oameni de cultură – şi de aici sentimentul nu de toleranţă, ci de respect pentru opţiunea confesională a semenului.

A venit însă pe tancurile ruseşti teroarea bolşevică anticreştină şi închisorile şi lagărele de exterminare s-au umplut de preoţi ortodocşi alături de cei greco-catolici, care au refuzat să accepte anticonstituţionala interzicere a cultului lor în 1948. Noi, foştii deţinuţi politici, depunem mărturie că n-am întîlnit nici un caz în care un preot ortodox, sau unit, să fi refuzat împărtăşania vreunui muribund aparţinînd celuilalt cult. De asemenea, vreun preot care să fi refuzat să celebreze împreună cu colegul său din cultul-frate dumineca sau în marile sărbători creştine. Asemenea slujbe au fost un lucru obişnuit la Canal, în mine, în Bălţile Brăilei şi „la stuf”, sau în oricare alte închisori ori lagăre de exterminare. Semnificativ ni se pare un fapt petrecut în 1962 sau 1963, într-o cameră de peste 60 de deţinuţi de la Gherla. Întîmplător nu se afla acolo, la Paşti, nici un preot român sau dascăl. A fost solicitat să facă slujba un pastor neamţ, care vorbea destul de greoi româneşte. „Cu drag”, a zis el, „dar voi sluji în germană, ca să respect sacramentul, traducînd cum îmi aduc aminte că spun preoţii români”. A fost o slujbă de neuitat prin dăruire creştină, ca şi prin ineditul traducerii, amestec al formulărilor ortodoxe cu cele greco-catolice. Faptele evocate mai sus, şi petrecute sub zodia terorii anticreştine, ne-au ajutat ca, la modul concret, să înţelegem şi să trăim necesitatea ecumenismului. Mai mult, că tocmai existenţa a doua biserici româneşti, ambele profund creştine, poate constitui puntea dorită, serioasă şi trainică, între Occident şi Orient. Şi nu întîmplător este şi caracterul ecumenic pe care l-au atribuit botezului lor pastorul Wurumbrand sau, nu în ultimul rînd, Părintele Nicolae Delarohia – pentru a evoca numai aceste cazuri celebre.

Înalt Prea Sfinţiile Voastre, cinstiţi Înalţi Ierarhi,

Cu modestie şi smerenie, creştini de rînd fiind, ne permitem să insistăm asupra caracterului particular, care trebuie cunoscut şi înţeles, pe care îl îmbracă problema religioasă în Transilvania zilelor noastre. Dintre multele exemple, amintim un singur, dar semnificativ caz. Cu „limbă de moarte”, profesorul universitar, savantul Mircea Zaciu a solicitat că la înmormîntarea sa să slujească atît preoţi ortodocşi, cît şi uniţi. La nivelul înalţilor clerici clujeni s-a înţeles acest lucru, şi ceremonia religioasă a avut loc întocmai, în foaierul Casei Universitarilor. Desigur, fiecare din oficianţi putea spune: „Am respectat dorinţa defunctului şi a familiei sale, fără a aduce atingere canoanelor sfintei mele biserici”.

Şi toată lumea a fost mulţumită. Dar mult mai semnificative, nefiind vorba de moarte, ci de viaţă, sînt alte exemple de mentalitate transilvană. Şi nu îi privesc doar pe creştinii de rînd, ci şi pe preoţi, pînă la nivel de protopopi, slujind în catedrale municipale. Este vorba de tineri, aparţinînd – ei şi familiile lor – celor două culte, şi care – ei şi familiile lor – au ţinut să pună căsătoria (sau un botez) sub protecţia conjugată a Sfîntului Duh şi a Sfîntului Spirit. Important era caracterul profund creştin al actului în sine, din respect şi apreciere a celuilalt (a celorlalţi) acceptînd şi ceremonia celuilalt cult, cu atît mai mult cu cît este vorba de acelaşi rit. În faţa lui Dumnezeu nu poţi minţi. Deci clericii oficianţi au ştiut că alaiul nunţii se mută de la o catedrală (sau biserica) la altă – la interval de vreun ceas.

Amintim, de asemenea, că asemeni credincioşilor sau preoţilor de rînd evocaţi mai sus, toţi cărturarii de seamă, fie ei specialişti reputaţi în istoria religiilor, în antropologie culturală sau sociologie – ca Eliade sau Culianu, ca să ne referim numai la două din celebrităţile trecute în eternitate – au apreciat esenţa creştinismului, caracterul ei unitar şi solidar totuşi, în ciuda diversităţii de manifestare. Desigur, Bisericile sînt mai conservatoare. Este firesc şi necesar să fie astfel, adică garante ale stabilităţii spirituale – şi această din urmă calitate le face să dăinuie de două milenii, asistînd cu mîhnire pămînteană la sfîrşitul cîtor imperii, regate sau republici? Acest adevăr incontestabil nu ne împiedică însă să regretăm rigiditatea unor trecătoare decizii – cum ar fi, să zicem, procesul lui Galileo Galilei, sau, alta, mult mai aproape de noi: abia în 1990 Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, sfinţind statuia lui Lucian Blaga din faţa Teatrului Naţional din Cluj, l-a „împăcat” pe acest geniu al culturii romane cu Biserica Ortodoxă care (tot printr-un om) îl adusese, cu jumătate de veac în urmă, „în faţa judecăţii”…

Dar celor fanatici şi excesivi nu le poţi cere nici cumpănită socotinţă, nici învăţăminte din memoria istoriei, nici profunzime în desluşirea realelor pericole ale contemporaneităţii. Pe drept cuvînt mai amintim o dată înţeleptele aprecieri şi îndemnuri ale Comunicatului BOR, citate la începutul acestor rînduri. În prag de mileniu trei, al globalizării, principalul pericol spiritual, etic, moral şi social îl reprezintă laicizarea. Simplu şi desluşit, precum vorbă lui Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Nici nu s-a stins bine scandalul icoanelor din şcoli şi, iată, se găsesc preazeloşi care vor să ne vîre cu de-a sila pe gît „pravoslavnicia” lor, şi nu alta. Recent, un astfel de „comentator” amintea rostirea împreună a Crezului de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului şi de către Papa Ioan Paul II, adăugînd (ironic) că acesta din urmă l-a rostit „fără adaosul papistăşesc Filioque”. Ne surprinde că harnicul şi exigentul comentator n-a semnalat Vaticanului atunci „erezia”, spre eventuala „caterisire” a Papei. Aşa cum acum cere „judecarea”, în Sinod, a „faptei Mitropolitului Nicolae” (se subînţelege: erezie; alţii i l-au asociat pentru „gesturi” şi pe PS Episcop al Oradiei). Nu contează, în opinia ferventului apărător al „pravoslavniciei” că este vorba, ca şi în cazul lui Ioan Paul II, de simple gesturi de curtoazie şi respect frăţesc creştin – nici vorbă de declaraţii publice nesocotind Sinodul, sau de „abjurare” de la „Mărturisirea de credinţă ortodoxă” ori de la Canoanele Maicei Biserica.

Încă şi mai ciudat, amintitul comentator se arată convins că nesancţionarea „ereziei”, cerută de „bisericile surori” ar fi cauza „izolării” BOR de către acestea. El „uită” că atitudinea răuvoitoare a unora (nu toate) dintre ele se explică simplu – tocmai prin datoria pe care BOR o avea faţă de sine însăşi, de a nu-şi înstrăina turma de credincioşi, drept pentru care a reactivat Mitropolia Basarabiei, secular supusă Patriarhiei Române. Şi mai uită „comentatorul” nostru ceva – anume faptul că atitudinea „surorilor” neînţelegătoare s-a înăsprit după înfiinţarea celor trei episcopii ale ortodocşilor români basarabeni – ca răspuns firesc şi apărare faţă de noile episcopii, anterior înfiinţate de mitropolitul Vladimir şi de Tiraspol.

Quid prodest? era un princpiu de drept al strămoşilor noştri. Cui folosesc asemenea – nu forţate, ci false raţionamente – vizînd explicarea „izolării” BOR? Răspunsul este evident – celor cu totul străini şi de problemele Transilvaniei, şi ale Basarabiei, şi ale credincioşilor români în genere. Iar a li se dă crezare, sau măcar a-i asculta însemnă ca în cazul creştinilor români, în Transilvania ca şi în Basarabia, să inculci o dihonie neiertătoare, fundamentalistă, asemenea conflictului generator de crime şiiţi – sunniţi.

Şi permiteţi-ne, Înalţi Ierarhi, un ultim citat, dintr-un cărturar contemporan, probabil cel mai calificat în a aborda problema din perspectiva Societăţii Civile: „CAZUL CORNEANU. Lipsită de informaţii serioase (pentru că nu e capabilă să le caute), presa noastră s-a inflamat cu o falsă Afacere Dreyfus, în stil românesc: «erezia» mitropolitului Nicolae Corneanu, care s-a împărtăşit din potirul greco-catolicilor. Am crezut iniţial că e o ştire de o zi”.

Ca şi Excelenţa Sa, dl. Ambasador Teodor Baconsky, am crezut iniţial că e o ştire de o zi. Din păcate, nu este. Se persistă, cu încăpăţînare, în însămînţarea dihoniei între creştinii români, cu toţii de rit răsăritean, cum s-a procedat în 1948, şi spre încîntarea unor presupuse ori vremelnic preopinente „surori”. Pornim de la convingerea, exprimată cu modestie, că noi, foştii deţinuţi politici, am suferit, la modul conceptual, infinit mai puţin decît instituţiile (şi preoţii!) celor două biserici româneşti surori – ortodoxă şi unită.

Fie că suferinţa şi jertfa bisericilor, ca şi a noastră, să nu cadă în deriziune şi să se fi dovedit zadarnică.

Oricum, cum s-a văzut, totdeauna există pe lume un mîine, care inevitabil diagnostichează, califică un ieri. Noi avem încredere în acest mîine.

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România

Comitetele de Conducere ale Filialelor Cluj, Mureş şi Timiş

Pentru conformitate, dr. (med.) Traian NEAMŢU

Articole din aceeasi categorie