Apa în lectură teologică

Privită ca elementul primordial al vieții, mediu și mijloc de transmitere de energii vitale, apa ocupă un loc privilegiat în toate culturile lumii, dar mai ales în cărțile sfinte, care au exprimat-o în cele mai variate forme și imagini. De la apele care formau haosul primordial, la apele ordonate din primii zori ai creației, la acea lume suspendată „între apele cele de sub cer și apele de de-asupra lui”, până la apele sfinte ale Nilului, Iordanului sau ale Mării Mediterane și la cele sfințite ale botezului, acest univers lichid marchează de fapt destinul umanității.

Aflată la granița dintre teologie și ecologie, apa este un subiect de reflecție multidisciplinară, care arată importanța ei atât pentru viața biologică, pe care o garantează, cât mai ales pentru viața spirituală pe care o hrănește și o transmite. Privită din perspectiva teologiei, apa este sursă de viață, mediu de viețuire și de călătorie, metaforă a lumii spirituale și mijloc de sfințire, dar și cheie de acces spre înțelesurile adânci ale vieții.

Apa este unul din elementele semnificative ale Bibliei, prezentată atât ca mobil al vieții, dar și ca metaforă a lumii spirituale pe care o oglindește sau o face accesibilă. Repertorizate sub aspectul exterior al formelor ei, apa în Biblie apare în diverse ipostaze și interpretări: izvoare, râuri sau fluvii și marea, forma maiestuoasă a apei. Ambivalența apelor biblice este una din trăsăturile definitorii care fac din ele atât elementul cosmosului creat de Dumnezeu și al armoniei vieții, care curge tainic prin pământ, cât și unul al haosului, al pedepsei și al morții, ce trăiesc într-o latență impusă de Dumnezeu. Prezența apelor dezlănțuite ale Potopului arată că fragilul echilibru al celor două lumi depinde de puterea omului de a respecta integritatea naturii și a lumii spiritului.

Apa ocupă în schimb un loc central în teologia Sfinților Părinți ca fiind elementul fundamental al Botezului, având ambivalența distrugerii și a morții, dar și pe aceea a vieții și regenerării. Din această perspectivă, apa se oferă pe sine ca elementul cel mai complex, dar și cel mai potrivit pentru a constitui materia Tainei Botezului. Apa nu este doar metaforă teologică și aliment, ci ea devine în spiritualitatea evului mediu occidental un veritabil mediu de refugiu ascetic. Monahsimul ascetic din Nordul Europei a găsit în apă, în insularitate, substitutul perfect al deșertului Părinților răsăriteni.

Cartea Facerii ne descoperă că, de la începutul creării sale, omului i s-au dat în stăpânire pământul și apele, natura întreagă pentru a le folosi ca sursă de întreținere a vieții: „Tot ce mănâncă și bea omul de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu”. În mod firesc stăpânirea înseamnă în primul rând grijă pentru resurse și solidaritate față de tot ce îl înconjoară. Altfel spus, solidaritatea om-mediu reprezintă binomul prin care atât el, ca ființă creată, cât și natura, ca oglindă a frumuseții lui Dumnezeu, sunt chemate la mântuire. Omul nu se poate împlini fără natura pe care Dumnezeu i-a creat-o. Dacă urmele păcatului originar sunt mai greu perceptibile la nivelul ființei umane, ele sunt evidente în acest spațiu larg al creației care și-a „pierdut transparența”, trăindu-și propria dramă. Natura suferă tot mai mult de pe urma lăcomiei omului, care o exploatează în mod egoist, apa este tot mai otrăvită datorită lipsei de responsabilitate față de cea mai vitală resursă de viață, toate privite cu mândrie de către om de la înălțimea unui reconfortant progres tehnologic. Tehnologia excesivă ne-a făcut să uităm că mai presus de orice este apa și sănătatea ei. Prin faptul că omul nu mai are o relație corectă cu natura, trăind alienat în universuri artificiale el a pierdut sentimentul că îi aparține. Pentru că doar având un respect față de natură, omul va putea avea la rândul lui o relație corectă cu semenii săi.

Această stare de lucruri impune atât regândirea priorităților de viitor ale omului, cât mai ales refacerea unei solidarități între teologie și știință, dar și între Biserică și societate în scopul salvării resurselor. De când știința a cărei tehnologie a creat în mod neintenționat crize ale mediului înconjurător, trebuie în mod inevitabil să coopereze cu teologia pentru a găsi soluții. Știința își poate oferi aici propria expertiză, în timp ce teologia poate oferi motivație sau repere morale. În primul rând, prin impunerea de limite din partea științei în exploatarea irațională a spațiului creat, prin gândirea de proiecte comunitare de conservare a resurselor de apă și prin educația făcută în scopul respectului față de natură se poate rearticula întregul ansamblu de viață în care trăim. Dar teologia poate oferi accesul către adevăratele semnificații ale apei și ale mediului înconjurător, care sunt punți dinspre sursele noastre de viață, către duhul dătător de viață al lui Dumnezeu.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, exprimând ideea legăturii dintre apă ca sursă a vieții și suflarea dătătoare de viață a Duhului spune că „există o interconectare și interdependență între apa botezului, seva plantelor, lacrimile oamenilor, fluxul sanguin al animalelor, precipitații și fluxul râurilor în mare”. Toate acestea orientează de fapt mesajul religios nu doar spre om, ci vizează deopotrivă și natura care îl înconjoară. Ecologia spiritului, responsabilitatea față de propriul suflet trebuie să se reflecte într-o atitudine responsabilă față de mediul înconjurător și, în mod evident, față de apă. Printre luările de poziție remarcabile, Mitropolitul Bartolomeu a sintetizat un veritabil program de ecologie creștină, în care spunea: „Între relele și suferințele pe care omul le produce naturii se află și ceea ce astăzi numim poluare: aruncare oriunde și oricum a reziduurilor menajere și industriale, unele nedegradabile, păcat de care se fac vinovați uneori și credincioși ai Bisericii noastre, care prin vocația trăirii religioase, ar trebui să apere și să protejeze natura. Pentru ca pământul, apele și pădurile să-și dea la timp darurile spre «hrana și îndestularea oamenilor», pe lângă munca de cultivare și exploatare a lor, în calitatea noastră de creștini trebuie să le îngrijim și să le ferim de poluare”.

Regândind teologic păcatul ca încălcare a relațiilor interpersonale, ca absolutizare a propriei persoane și negarea interdependenței sau ca o revoltă împotriva creației, putem să rearticulăm o teologie a mediului înconjurător din perspectiva responsabilității față de Creație, a cărei materie esențială este apa. Respectul pentru natură nu este altceva decât curăția sufletească îndreptată spre lume, iar lipsa de respect față de apă sau față de oricare altă resursă a vieții poate fi judecată în termenii păcatului.

Poluarea apelor înseamnă distrugerea habitatului nostru terestru și anularea șanselor de a trăi o viață mai bună. De fapt curăția apei înseamnă în primul rând curăția sufletului și a vieții, de împlinirea căreia stă viața și mărturia noastră creștină, dar poate prima lecție pe care trebuie să o reînvățăm ar fi cea a smereniei. Și putem face asta dacă privim apa ca un liant, ca o „forță care unește pământul de cer, iar apa poluată ca un paradis pierdut”, în care niciunul dintre noi nu ar vrea să trăiască.

Pr. Bogdan IVANOV