Alexandru Moraru, Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601)

În anul Centenarului Marii Uniri nu putea să lipsească din librării şi o carte închinată celui dintâi unificator de ţară, voevodul Mihai Viteazul, văzut ca „erou al naţiunii române şi martir al bisericii străbune”, cum e subintitulată lucrarea, apărută recent la Editura Renaşterea. Scrisă de un om al bisericii, cartea debutează, cum era şi firesc, cu un capitol care atestă ipostaza de „mărturisitor al credinţei răsăritene şi de apărător al creştinătăţii europene”, rol pe care domnul Mihai şi l-a asumat încă de la urcarea sa pe tron. Asistând la o rapidă înmulţire a îndatoririlor sale către Poartă, la care se adaugă creşterea de la un an la altul a haraciului, Mihai a luat hotărârea că e cazul să pună capăt acestei stăpâniri apăsătoare sub care gemeau şi alte popoare din sud-estul Europei, precum bulgarii sârbii şi grecii, aflaţi la discreţia stăpânitorilor asiatici. Om energic şi cu calităţi militare vădite, domnitorul Ţării Româneşti a ridicat flamura luptei antiotomane, intrând în legături de alianţă cu principele Transilvaniei şi cu împăratul Rudolf al Austriei, dar şi cu Papa de la Roma, iniţiatorul Ligii Creştine. Sub aceste auspicii, Mihai ajunge să controleze zona de sud-est a imperiului otoman, prin dese incursiuni peste Dunăre, dar şi prin răsunătoarea înfrângere de la Călugăreni pe care o administrează lui Sinan Paşa. Victoria îl înaripează şi se visează conducând o amplă cruciadă antiotomană, care să-l facă „să vadă gloriosul stindard al Sf. Cruci chiar pe zidurile şi turnurile Constantinopolului”.
Stăpân pe Transilvania şi pe Ţara Românească, el va avea în vedere ca şi Moldova să se alieze coaliţiei creştine, făcând tot ce e posibil ca s-o atragă, iar atunci când a văzut că întâmpină rezistenţă, a ocupat-o şi a condus-o prin plenipotenţă. Sigiliul său din acel moment indică foarte clar dorinţa de unitate a celor trei ţări româneşti, deoarece, aşa cum arată şi autointiularea, evenimentul nu are o conotaţie conjuncturală, ci una cu bătaie mai lungă : „Io Mihail, Voevod şi domn a toată Ţara Românească şi al Ardealului şi al ţării Moldovei”, atestând unificarea neamului românesc într-o singură ţară. De la acest nivel de înţelegere a situaţiei, când a reunit sub acelaşi sceptru toate cele trei ţări româneşti, începe intriga măruntului Basta, care e împins tot mai mult într-un rol de secundariat, pe care nu-l poate accepta. În momentul în care Mihai recâştigă Ardealul din mâna nobililor răzvrătiţi ai oscilantului Sigismund, Basta se vede pus în situaţia umilă de subaltern, fapt care declanşează complotul murdar al duşmanilor săi, care îl surprind nepregătit. Crud şi nemilos asasinat, care stopează drumul ascendent al voevodului, ale cărui fapte româneşti de acum înainte s-ar fi putut pune în valoare în întreaga lor măreţie! Deja la Cluj avea un primar român cu numele de Stâncel, iar în dieta alba-iuliană preconiza mari schimbări în ajutorul populaţiei româneşti, care şi aşa i-a înţeles mesajul subteran.
De unde şi atenţia lui dată bisericilor, mănăstirilor şi preoţilor din Ardeal, aşa cum se arată în capitolele Ctitorii şi Danii, ilustrând fibra sa generoasă şi vizionară, puternic românească şi pan-românească, deoarece îi vor păstra neclintită memoria şi mănăstirile de la Sf. Munte sau cele de la Locurile Sfinte. De unde şi aprecierile elogioase ale contemporanilor care îl comparau cu un „nou Hanibal”(W.Bethlen), cu „un credincios apărător” (N.Istvanfi), „foarte viteaz voevod” (I.Kemeny) sau ca un cavaler al dreptăţii. Răsunetul faptelor lui a pătruns adânc în Balcani, unde numele său e cântat în legende şi balade, autorul acordând o mare importanţă modului cum l-a perceput şi perpetuat arta românească şi universală, literatura cultă şi tradiţiile folclorice, scrierile cronicarilor şi cele ale istoricilor. Prin sfârşitul său sângeros, care s-a adăugat la acela al lui Baba Novac, Mihai Viteazul a marcat o epocă, a trasat un drum şi a înnobilat o idee. De aceea poporul nostru îl venereză şi îl cinsteşte, iar numele lui va străbate secolele şi va răscoli conştiinţele oamenilor din această parte de lume, aşa cum bine a arătat cartea de faţă.
Mircea POPA

Articole din aceeasi categorie