Alexandru Lapedatu – membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris

Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” derulează în acest an un proiect editorial menit să marcheze aniversarea a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial. În acest context, istoricii din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi ai Direcției Patrimoniu Cultural Universitar al UBB vă vor prezenta articole având ca temă Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Proiectul continuă astăzi cu un studiu semnat de istoricul Oana Habor privind rolul lui Alexandru Lapedatu la Conferința de Pace de la Paris
În prezența reprezentanților a 32 de state, țări învingătoare, asociate și învinse, la 5/18 ianuarie 1919, Conferința de Pace de la Paris își începea activitatea. Oameni politici din toate colțurile lumii, diplomați, consilieri, experți în diferite domenii s-au întrunit în capitala Franței cu scopul de a consacra noua configurație politico-teritorială rezultată după anii Primei Conflagrații Mondiale și pentru a soluționa problemele economico-financiare. În prima parte a Conferinței, delegația României a fost condusă de Ion I. C. Brătianu. Misiunea acesteia a fost de a statornici recunoașterea internațională a desăvârșirii unității politice de la 1 decembrie 1918.
Printre membrii delegației îl regăsim și pe Alexandru Lapedatu, de la a cărei trecere în veșnicie se împlinesc anul acesta 70 de ani. Valoros istoric, om politic și profesor al universității clujene, a jucat un rol cheie la Conferința de Pace de la Paris, redactând memorii, studii și articole privitoare la revendicările teritoriale ale României.
Alexandru Lapedatu și fratele geamăn, Ion I. Lapedatu (economist și om politic), fii lui Alexandru Lapedatu (1844-1878), profesor de filologie clasică la Liceul Ortodox Român din Brașov, s-au născut în 14 septembrie 1876, în Cernat (azi, orașul Săcele). Alexandru Lapedatu a parcurs studiile primare în satul natal, iar pe cele secundare la Brașov și Iași. După absolvirea Liceului Național din Iași (1896) a fost admis la Universitatea din București, urmând studii în medicină. Doi ani mai târziu s-a înscris la Facultatea de Litere din cadrul aceleiași universități, optând pentru studii în istorie. Între 1903 și 1908, Alexandru Lapedatu a fost angajat bibliotecar la Secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. A îndeplinit funcția de secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice (1904-1919) și al Comisiei Istorice a României (1911-1919). În timpul Primei Conflagrații Mondiale a fost numit secretar al Comitetului de ajutorare a românilor refugiați din Transilvania și Banat (1915), apoi, în perioada august 1916 – iulie 1917, a fost mobilizat la Serviciul de supraveghere a știrilor.

Lapedatu a însoțit trenul care a transportat tezaurul românesc
În iarna anului 1916 armata română a fost atacată din nord și sud-est de către Puterile Centrale, iar orașul București ocupat de armata germană. În aceste condiții guvernul român a hotărât să se refugieze, la Iași. Totodată, autoritățile au decis transferul tezaurului istoric și al Băncii Naționale Române, în Rusia. La 14/27 ianuarie 1917 reprezentanți ai guvernului român și ai celui rus au semnat un Protocol privitor la depozitarea tezaurului la Kremlin, Al. Lapedatu însoțind trenul care a transportat tezaurul românesc. Un nou Protocol a fost încheiat la finalul lunii iulie, Lapedatu supraveghind un nou transport valoros (tablourile provenind din Pinacoteca Statului, tablouri aparținând unor colecționari privați, acte ale Bibliotecii Academiei, ale Arhivelor Statului etc.). Marele istoric a fost martor al revoluției bolșevice. Părăsește capitala Rusiei la sfârșitul anului 1917 și se îndreaptă către Kiev unde s-a desfășurat Consiliul Națiunilor Asuprite din Austro-Ungaria. În ianuarie 1918, la Odessa, s-au pus bazele Comitetului Național al Românilor din Austro-Ungaria, al cărui vicepreședinte și, ulterior, președinte a devenit. În 6 octombrie 1918, în calitate de președinte al acestui Comitet, a semnat declarația prin care se contesta Monarhiei dreptul de a decide soarta românilor.
Ca urmare a preluării puterii de către Partidul Bolșevic, Rusia a încheiat pace cu Puterile Centrale (Brest Litovsk – 18 februarie/3 martie 1918). Izolată din punct de vedere politic și militar, România va încheia pacea de la Buftea-București. Din acel moment, Al. Lapedatu a devenit tot mai preocupat de rolul pe care România l-ar fi putut juca într-o viitoare Conferință de Pace. Întrevederile avute cu liderul Partidului Național Liberal, Ion I. C. Brătianu, au reprezentat ocazii de reflecție asupra problemelor referitoare la revendicările românilor din Transilvania și Banat. Lapedatu a propus întocmirea unei analize a situației politice, etnice, sociale, culturale a românilor din Monarhia Austro-Ungară. Astfel, în luna noiembrie, în ziarul „Neamul Românesc” au apărut următoarele articole: Teritoriul etnic și politic al românilor din Transilvania și Ungaria. Studiu de orientare etnografică și politică, scris în preajma Conferinței de la Paris; Problema Săcuiască; Problema Banatului; Problema graniței nord-vestice din Crișana, respectiv Raporturile etnice din teritoriul politic al românilor din Transilvania și Ungaria. Tot acest material urma să fie înglobat în memoriile oficiale adresate membrilor Conferinței de Pace de la Paris.
După ce a asistat la momentul revenirii din refugiu a familiei regale, Al. Lapedatu a pornit către capitala Franței (călătorind împreună cu Principele Nicolae, care pleca la studii în Regatul Unit). În decembrie 1918 a fost desemnat pe lângă Legația română din Paris, iar ulterior a făcut parte din delegația română care a participat la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, în calitate de consilier tehnic pentru chestiunile istorice și etnografice: „Împrejurări favorabile ale vieții și încrederea binevoitoare cu care am fost onorat de anumiți conducători ai vieții politice din țara veche m-au pus în situația de a cunoaște și urmări mai îndeaproape – în calitate de consilier tehnic al Delegațiunii române la Conferința de pace de la Paris – chestiunea revendicărilor noastre teritoriale acolo, revendicări, care, din punct de vedere al drepturilor naționale, au format obiectul preocupărilor mele asidue, cu deosebire în anul din urmă al retragerii noastre în capitala Moldovei, la 1918 […] Am ajuns astfel să întocmesc asupra acestor revendicări, pentru fiecare în parte, expuneri bazate pe un material informativ destul de bogat, dar negreșit departe de a fi complet, expuneri ce-ar putea fi privite, până la altele și dacă lucrul n-ar părea prea pretențios ca adevărate pagini de istorie și anume de istorie contemporană…”.
Ajuns la Paris, Al. Lapedatu a intrat în legătură cu Emmanuel de Martonne și Mario Roques. Primul făcea parte din Comitetul de studii al Ministerului de Externe francez la Conferința de Pace, fiind „un personaj foarte important pentru noi, întrucât, în calitate de cunoscător special al pământului românesc, publicase temeinice și valoroase studii geografice, etnice și politice asupra Transilvaniei, Banatului, Dobrogei și Basarabiei”. Mario Roques era profesor de limba română al Școlii de studii orientale din Paris, colaborând cu Alexandru Lapedatu în cadrul Biroului de informații de război. Al. Lapedatu a avut o contribuție importantă în redactarea unor memorii speciale, cu bogate referințe etnice și statistice asupra Transilvaniei, Banatului și teritoriilor din Nord-vestul Transilvaniei. Raportul La Roumanie devant la Congres de la Paix, la Transylvanie et ses territoires roumains de Hongrie. Renseignements statistiques et ethniques avec un carte ethnographique și materialul Le territoire revendique par les Roumains au nord-ouest de la Transylvanie proprement dire au avut la bază Memoriu cu privire la teritoriul revendicat de Români în părțile de nord-vest ale Transilvaniei însoțit de un Tablou comparativ între cifrele din Șematismul de la 1836 al diecezei Orăzii Mari și între cele din 1881 (la Sătmar pe 1882). Pe baza tabelelor statistice, „întocmite cu toată conștiinciozitatea și scrupulozitatea”, s-au creionat hărți lucrate de Al. D. Atanasiu, profesor la Școala de Belle-Arte din Iași. Sistemul propus de Lapedatu în vederea conturării hărților a fost adoptat și de către delegația maghiară. Astfel, s-au colorat cercurile administrative (plășile) ale comitatelor (județelor) transalpine cu populație românească într-o gamă de culori de la cel mai intens roșu până la cel mai deschis, reprezentând raportul populației românești față de cea ne-română (ungurească, săsească, șvăbească etc.), de la 90% până la 10%. Pentru teritoriile din Nord Vestul Transilvaniei s-au folosit date statistice din perioada 1774-1910.

Participă la Consiliul Suprem al Marilor Puteri
La 1 februarie 1919, Alexandru Lapedatu a participat, în calitate de secretar tehnic, alături de Ion I. C. Brătianu, la ședința Consiliului Suprem al Marilor Puteri ținută la Quai d’Orsay, Salle de l’Horloge. Brătianu a realizat un expozeu general privitor la participarea României la război, revendicările teritoriale ale țării noastre, făcând referire specială la tratatele pe care România le-a încheiat cu Aliații în august 1916. Discursul lui Brătianu a fost înglobat în memoriul conceput de Al. Lapedatu, destinat tuturor membrilor Conferinței (La Roumanie devant le Congrès de la Paix: ses revendications territoriales, Paris, Dubois et Bauer, 1919). Într-un alt memoriu au fost publicate, în traducere, actele de unire ale Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria cu România (Actes d’union des provinces de Bessarabie, Bucovine, Transylvanie, Banat et les Régions de Hongrie avec le Royaume de Roumanie, Paris, Dubois et Bauer, 1919). Problema Banatului a fost prezentată în două lucrări: Le Banat de Temesvar și Le Banat de Temesvar ne peut pas être partagé. Revendicările românilor au fost susținute în memoriile: Roumains et les contrepropositions de la délégation magyare concernant la navigation et les chemins de fer și Les Roumains et les plébiscite demandé par la délégation magyare și Les Roumains et le droits des minorités réclamés par la délégation magyare.
În 28 iunie 1919, Alexandru Lapedatu a participat la ceremonia semnării tratatului de pace cu Germania, de la Versailles, „ceremonie foarte puțin solemnă întrucât sala era arhiplină de ziariști și invitați care, în mijlocul unei mari neorânduieli și a unui zgomot asurzitor, se amestecară printre delegați, că nu mai cunoșteai pe unii de ceilalți. Un singur moment de liniște a fost când președintele conferinței, George Clemenceau, a strigat să intre delegația Germaniei: Corect îmbrăcați, în redingotă, unul după altul, aceștia au intrat în sală cu capetele plecate, au trecut, pe rând în fața mesei pe care era pus tratatul, semnându-l”. După acest moment, Al. Lapedatu a părăsit Parisul, însă a fost rechemat după doar două săptămâni. Victor Antonescu, ministrul plenipotențiar la Paris, anunța o dezbatere privind chestiunea Basarabiei. Discuțiile au fost amânate întrucât membrii comisiei erau în vacanță. Alexandru Lapedatu a mai fost o dată trimis la Paris, în calitate de consilier tehnic. Conții Albert Apponyi și Andor Teleki, președintele Societății maghiare de geografie, au înaintat memorii referitoare la teritoriile pe care Ungaria a fost nevoită să le atribuie României, Serbiei, Cehoslovaciei și Austriei. Cele mai multe trimiteri erau legate de Transilvania și Banat. Delegațiile română, iugoslavă și cehoslovacă s-au reunit pentru a redacta un memoriu comun. Al. Lapedatu a mai conceput două memorii. Primul a vizat problema plebiscitului, act cerut de către delegația ungară cu privire la teritoriile atribuite României (Les Roumains et le plébiscite demandé par le Délégation magyare). Al doilea memoriu viza drepturile pe care delegația maghiară le pretindea în numele maghiarilor rămași în aceste teritorii (Les Roumains et les droits des minorités réclamés par la Délégation magyare).
În primăvara anului 1922, Conferința de la Genova își propunea să ia în discuție anumite probleme nerezolvate la Paris. Delegații României au fost Ion I. C. Brătianu și Constantin Diamandy. Alături de aceștia au fost prezenți câțiva consilieri tehnici, printre care și Alexandru Lapedatu. Întrucât nici chestiuni legate de Basarabia, nici cele referitoare la minoritatea maghiară din România nu s-au dezbătut, prezența lor s-a transformat „într-o adevărată vacanță de două luni, într-una dintre cele mai frumoase regiuni maritime din lume”. La Geneva, Al. Lapedatu și-a încheiat misiunea sa în calitate de consilier tehnic.

Profesor titular la Universitatea din Cluj
În 29 august 1919, Consiliul Dirigent l-a numit profesor titular la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, la Catedra de istoria veche a românilor. Fondator și codirector, alături de Ioan Lupaș, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1938), Lapedatu a fost membru corespondent (1910), apoi membru titular (1918) al Academiei Române. De asemenea, a îndeplinit funcția de vicepreședinte (1934-1935; 1938-1939), președinte (1935-1938) și secretar general (1939-1948) al acestui înalt for.
Alexandru Lapedatu nu a fost doar un valoros istoric, cu contribuții însemnate în reconstituirea epocilor medievală și modernă, dar și un important om politic. În 28 noiembrie 1919 a fost numit în primul Parlament al României Mari, urmând să fie ales două legislaturi în Camera Deputaților și șase legislaturi în Senat. Apoi a fost numit senator de drept. Totodată, a desfășurat o activitate prodigioasă în calitate de Ministru al Cultelor și Artelor (1 noiembrie 1923-martie 1926, iunie 1927-noiembrie 1928, iunie 1934-august 1936) mizând pe afirmarea identității naționale prin cultură.
După instaurarea regimului comunist, la vârsta de 75 de ani, Alexandru Lapedatu a fost ridicat din locuința sa din București și transportat la penitenciarul din Sighet, împreună cu lotul foștilor demnitari politici din perioada interbelică. A trecut la cele veșnice în închisoare, la 30 august 1950, în ziua de Sfântul Alexandru.
Istoric, om politic, cu o activitate didactică și științifică deosebită, preocupat constant de protejarea patrimoniului cultural românesc, Alexandru Lapedatu rămâne în conștiința națională o personalitate marcantă a generației Marii Uniri și un făuritor de proiecte valoroase în serviciul României Mari.

Dr. Oana Habor, Muzeul de Istorie al Universității,
Direcția Patrimoniu Cultural Universitar
Bibliografie selectivă:
Calafeteanu, Ion (coord.), Istoria politicii externe românești, București, 2013.
Fraților Alexandru și Ion I. Lapedatu, la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1936.
Moisuc, Viorica (coord.), România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Cluj-Napoca, 1983.
Opriș, Ioan, Alexandru Lapedatu în cultura românească, București, 1996.

Acasă

Sursele și explicațiile fotografiilor:
1. Delegația României la Conferința de Pace de la Paris
Sus din dreapta: Ion Pelivan, Vasile Iosif, Eugen Neculcea, A. Vitenko, Ghiță Popescu, C. Antoniade, Nicu Flondor, Nae Ștefănescu, Al. Lapedatu, Ludovic Mrazec, Eftimie Antonescu, Ion Tănăsescu, Prof. Mircea Djuvara
Jos din dreapta: Gh. Caracostea, Emil Pangrati, Ion. I. C. Brătianu, generalul Coandă, C. Diamandi, G. Danielopol

Delegația României la Conferința de Pace de la Paris

2. Alexandru Lapedatu

Acasă