Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, al făuririi şi modernizării statului naţional român (I)

    Alexandru Ioan Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti, întâiul şi singurul domn pământean al României. Alegerea lui Cuza în fruntea României s-a înscris, aşa cum o subliniază mulţi istorici şi analişti, ca un moment hotărâtor în procesul devenirii istorice a poporului român. Cuza rămâne, pentru eternitate, creator de istorie, ziditor al României moderne.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, în oraşul Bârlad. Era descendentul unei familii de dregători, care ocupaseră funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova încă din secolul al XVII-lea, dar care nu se număra printre familiile de mari boieri. Tatăl său, postelnicul Ioan Cuza, a ocupat funcţii de ispravnic în ţinuturile Fălciu, Tutova şi Vaslui, iar o perioadă pârcălab la Galaţi.
După pregătirea făcută la un pension francez din Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este trimis la Paris, unde în anul 1835 îşi trece examenul de bacalaureat, în litere, la Sorbona, după care se înscrie la Facultatea de Drept. Se întoarce în ţară şi îşi continuă studiile la Academia Mihăileană.
Pentru învăţământul superior, pleacă din nou la Paris, unde face cunoştinţă cu tinerii români – care au constituit Cercul Revoluţionar din Paris, care-şi propunea constituirea unui stat unitar şi independent, care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.
Alexandru Ioan Cuza, alături de alţi intelectuali liberali paşoptişti – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, Cezar Boliac şi mulţi alţi cărturari şi oameni politici de seamă – participă la Revoluţia de la 1848 din Principatele Române. Ei au fost aceia care au iniţiat-o, i-au definit obiectivele şi au condus-o.
Cuza a fost prezent la Adunarea de la hotelul Petersburg din Iaşi, la 27 martie 1848. Cuza a semnat Petiţia program cu cele 35 de articole, în care se cerea instalarea unui regim politic moderat-liberal şi luarea unor măsuri care să stimuleze dezvoltarea economică. Cu tot caracterul moderat al programului, Sturza răspunde prin forţă. Îi arestează pe cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării şi, printre ei, şi pe Cuza. Grupul celor arestaţi a fost dus la Galaţi şi trimis peste hotare, în Turcia. O parte din revoluţionari, şi Cuza, reuşesc să scape, unii dintre ei ajungând în Transilvania.
Alexandru Ioan Cuza participă, alături de N. Bălcescu, C. Negri, Alecu Russo ş.a. la Adunarea de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Programul revoluţiei, lozincile celor 40.000 de participanţi: „Noi vrem să ne unim cu ţara” au stimulat lupta pentru unire a revoluţionarilor moldoveni.
Sub influenţa hotărârilor de importanţă istorică de la Blaj, revoluţionarii moldoveni refugiaţi la Braşov (după eşecul revoluţiei din Moldova) înscriu cele şase puncte ale Principiilor noastre pentru reformarea patriei (12/24 mai 1848) pe lângă obiectivele social-politice primordiale, de emancipare individuală, socială şi naţională, necesitatea Unirii Moldovei şi Valahiei într-un singur stat independent. Peste câteva luni, în august 1848, revoluţionarii moldoveni, dintre care amintim pe A. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Mihail Kogălniceanu, au publicat, la Cernăuţi, documentul „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”. Erau schiţate aici elementele de bază ale viitorului stat român modern. În mod magistral este definită Unirea, ca fiind „Cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întregul edificiu naţional”.
Reîntors în ţară, după înfrângerea Revoluţiei de la 1848, Cuza ocupă o serie de funcţii publice importante, printre care şi pe cea de pârcălab la Galaţi. Este reîncadrat în armată, cu gradul de sublocotenent, în scurt timp avansând la gradul de colonel. Când a fost ales domnitor, Cuza era comandantul miliţiilor din Moldova.
După Revoluţia română din 1848 începe o etapă nouă, etapă istorică decisivă în lupta pentru Unire.
Contextul internaţional a devenit prielnic. În 1853 a izbucnit Războiul Crimeii, încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (1856). În dezbaterea Congresului a fost luată în discuţie problema românească, care devenise o problemă de interes european.
În urma victoriei Turciei, Franţei, Angliei, Sardiniei contra Rusiei, puterile europene doreau să scoată navigaţia pe Dunăre de sub ameninţările interceptărilor de către Rusia, stăpâna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre cerea crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman, îndreptând interesele Marilor puteri asupra statutului Principatelor Române.
Tratatul de la Paris (1856), care pune capăt războiului, adoptă hotărâri menite să înlăture Rusia de la gurile Dunării. În acest scop, restituie Moldovei partea de sud a Basarabiei (ocupată de Rusia în 1812), respectiv judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Din 1856, teritoriul românesc al Dobrogei, inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor, au rămas sub stăpânirea Imperiului otoman, fapt care se va prelungi până la Congresul de pace de la Berlin (1878), care a hotărât revenirea lor la teritoriul României. Dunărea a devenit fluviu european. Marea Neagră a devenit şi ea liberă.
În dezbaterea Congresului a fost luată în discuţie problema unirii celor două Principate.
Ca de obicei, reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat în conformitate cu interesele lor. Franţa a cerut unirea celor două principate sub un principe străin. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din motive care priveau propriile obiective. Anglia nu s-a pronunţat clar, lăsând problema deschisă. Împotriva unirii au fost de la început, din motive lesne de înţeles, Turcia şi Austria. Forul european nu a stabilit în mod clar unirea, lăsând problema deschisă.
Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Tratatul de pace de la Paris din 1856 a stabilit convocarea la Bucureşti şi Iaşi a Adunărilor (sau Divanurilor) ad-hoc care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două principate – Moldova şi Ţara Românească, în conformitate cu dorinţele românilor.
Hotărârile luate la Paris i-au încurajat pe cei care sprijineau Unirea Principatelor. Alegerile din Moldova pentru divanurile ad-hoc au fost falsificate de către caimacanul Nicolae Vogoride.
Alexandru Ioan Cuza îşi dă demisia din funcţia de pârcălab, în semn de protest faţă de falsificarea listelor electorale de către antiunionişti. Demisia a avut efect în ţară şi peste hotare. Problema românească putea provoca un conflict european. Cazul s-a rezolvat prin compromisul de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei. Franţa renunţă să sprijine unirea deplină, iar Anglia consimţea anularea alegerilor falsificate.
Puterile garante au anulat alegerile falsificate. În noua listă pentru Adunările ad-hoc, unioniştii obţin o victorie zdrobitoare. Din 82 de deputaţi, numai doi se pronunţă contra Unirii. Cuza a fost ales deputatul oraşului Galaţi. În Adunarea electivă este ales vicepreşedinte. În această calitate, alături de alţi unionişti, a contribuit substanţial la înfăptuirea Unirii.
Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi neutralitatea statului, o adunare obştească, prinţ străin ca moştenitor al tronului.
Cererea domnului străin, care astăzi poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a pune capăt luptelor folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor.
Cererile adunărilor ad-hoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din 7/19 august 1858. Deşi Marile Puteri nu au dat dreptul Principatelor de a se uni şi le-au lăsat sub suzeranitatea otomană, au fost de acord ca Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să se administreze de acum înainte nestingherit şi fără imixtiuni din partea Imperiului otoman. Ele încă mai plăteau tribut, iar domnii urmau să fie, în continuare, investiţi de sultan, dar toate părţile semnatare ale acordului erau conştiente că aceste obligaţii erau acum doar formale.
Convenţia prevedea o adunare legislativă pentru fiecare Principat: un domn fie muntean, fie moldovean în fiecare Principat, ales pe viaţă de adunare; un consiliu de miniştri răspunzător în faţa adunării; armate naţionale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni şi o Curte de Casaţie comună, cu sediul la Focşani. În sfârşit, Marile Puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei Comisii provizorii formate din trei caimacani până la alegerea domnitorului.
Textul Convenţiei nici nu încuraja, dar nici nu a descurajat unirea. Pe bună dreptate, A. D. Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este „un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român”.
Conducătorii Partidei Naţionale au profitat de situaţia creată. La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Alegerea nu a fost o întâmplare, a fost o recunoaştere incontestabilă a personalităţii lui Alexandru Ioan Cuza – luptător pentru unire, un bun cunoscător al problemelor administrative, legislative, judecătoreşti şi militare.
Alegerea din 5 ianuarie 1859 a constituit doar primul pas spre realizarea statului naţional unitar român. Adunarea electivă a Ţării Româneşti avea să decidă soarta unirii.
Din nou, înţelepciunea românilor avea să triumfe. Textul Convenţiei nu stipula explicit ca domnii aleşi în cele două principate să fie persoane diferite. Astfel, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, Europa fiind pusă în faţa faptului împlinit. Astfel, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Ţării Româneşti a ales ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezenta o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, de interpretare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859, a fost încununarea luptei îndelungate şi eroice duse de poporul român pentru unitate naţională. Unirea şi crearea statului modern român au constituit pârghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri din 1918, când aveau să se alăture Patriei Mamă şi celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
După 24 ianuarie 1859, în politica externă a lui Cuza, problema principală a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a statului. Turcia şi Austria au considerat dubla alegere drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Alexandru Ioan Cuza a acţionat rapid. Trimişi diplomatici au vizitat capitalele Marilor Puteri garante reuşind să obţină sprijin pentru cauza românească.
Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi Austriei faţă de dubla alegere, astfel că, la 1/13 aprilie 1859, Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficială a faptului împlinit la 24 ianuarie 1859. Austria şi Turcia au recunoscut şi ele dubla alegere în septembrie 1859.
În prima parte a domniei, Cuza a urmărit să întărească şi să desăvârşească unirea. Sistemul administrativ impus de Convenţia de la Paris, cu două guverne, unul la Iaşi, altul la Bucureşti, cu două Camere (parlamentare), crea mari dificultăţi. Proiectele de legi elaborate de Comisia Centrală de la Focşani trebuiau votate de ambele camere, promulgate separat de domnitor. Domnul trebuia să facă naveta dintr-o capitală în cealaltă, în condiţiile în care nu erau căi ferate. Au existat şi voci care cereau realizarea unirii depline, trecând peste hotărârile Convenţiei de la Paris. Cuza şi-a dat seama de riscurile unui asemenea pas.
În luna septembrie 1860, Cuza a făcut o „vizită de curtoazie” sultanului la Constantinopol, unde a fost bine primit şi tratat ca un adevărat suveran. Aceasta a contribuit la crearea unui climat internaţional favorabil unirii depline. Cuza a insistat pe lângă sultan să aprobe unirea completă şi în cele din urmă reuşeşte să o obţină la 4 decembrie 1861. În aceeaşi lună, la 11/23 decembrie, Cuza dădea o proclamaţie către românii din ambele Principate aducându-le la cunoştinţă Unirea completă, politico-administrativă a Principatelor.
Se formează acum un singur guvern sub preşedinţia lui Barbu Catargiu, rămânând o singură capitală – Bucureşti. Parlamentul, iarăşi unul singur, îşi deschide lucrările în ziua de 24 ianuarie 1862; pe actele oficiale începe să scrie „România”, în loc de „Principatele unite”. Unirea era acum completă şi va rămâne definitivă. Cuza a iniţiat şi patronat un vast program de reforme care au modificat structural aspectul societăţii româneşti. S-au iniţiat măsuri largi pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, dintre care amintim: legea consiliilor judeţene şi legea contabilităţii publice, legea Camerelor de Comerţ, legea unificării serviciilor de vamă şi telegraf, stabilirea unui curs monetar unic, legea introducerii sistemului de măsuri şi greutăţi metrice.
În 1864 s-a promulgat legea organizării administraţiei publice: judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi un judeţ. În fruntea administraţiei judeţului era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.
S-a modernizat sistemul juridic, prin adoptarea, în 1864, a Codului Civil şi a Codului Penal, inspirat din Codul lui Napoleon.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Florian Constantiniu, O istorie sinceră a Poporului Român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
2. Mihail Bărbulescu ş.a., Istoria României, grupul Editorial CORINT, Bucureşti, 2007.
3. Ioan Sălcudean, O viaţă de om dedicată slujirii patriei. Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), NAŢIUNEA, nr. 548, 2010.
Prof. univ. dr. Ioan BOJAN