Agneta Labancz Cismaşiu şi IPOSTAZELE esoterice ale picturii

Intitulată IPOSTAZE, personala cu care pictoriţa Agneta Labancz Cismaşiu se prezintă în aceste zile pe simezele Galeriei Vechi a UAP Cluj (Piaţa Unirii nr. 14) ia în discuţie omul pur, simplu, spontan, iubirea divină, căutarea fiinţei – tema e acceaşi, primordial e conţinutul, adaptat însă tehnicii –, porticul în formă de cruce (numai trecînd prin acesta omul poate ajunge la adevărata viaţă), idei, multe idei într-o cromatică nouă, restrînsă, într-un registru cu totul original. Acum, albul dobîndeşte greutate şi expresivitate în configurarea unor rame/ancadramente care conferă adîncime; nuanţele albastrului şi verdele crud induc o stare de iluminare, conturînd cu liniştea acestei cromatici succesiunea de potire şi clepsidre cu semnificaţii esoterice.

Se naşte astfel o scenografie fantastică, încărcată de misterul originilor divine, al fiinţării de dincolo de cuvînt, de gest şi de gînd, totul în acorduri rafinate, potolite, folosind chiar un ecleraj subtil (în care apar omul cotidian cu paharul şi omul cosmic, clepsidra, sugestia trecerii de la viaţa cotidiană într-o altă dimensiune). O pictură liberă, care simte nevoia să se “mişte’’ într-o paletă mult mai diversă de ipostaze, inclusiv de comunicare… Un joc tonal în care artista ştie să atragă atenţia asupra unui detaliu abia sugerat, abia distins în ţesătura de simboluri.

La momentul acesta, pictura Agnetei Labancz Cismaşiu se revendică dintr-o existenţă alcătuită nu din obiecte palpabile, ci dintr-o realitate intangibilă şi universală. Obiectul căutării spirituale, al căutării absolute  – potirul (Sfîntului Graal ?) – devine simbol sacru, artista trăind experienţa unui Parsifal contemporan. În acest periplu de IPOSTAZE simbolice şi cromatice, albastrul subliniază gîndirea şi interiorizarea  (apare aici albastrul feminin şi cel masculin), alăturarea  albastru – verde atrage un ‘’înveliş’’ mai sufletesc, pentru ca violetul să înalţe, să poarte ideile spre înalt, în toate cele trei dimensiuni ale Cosmosului.

Am putea vorbi, mai apoi, despre faptul că ne aflăm în faţa unui exemplu luminos al deschiderii umane, dublat de voinţa permanentă de autodepăşire, pentru atingerea maturităţii spirituale mult-visate. Este, s-ar putea crede, o experienţă la îndemîna fiecăruia şi totuşi…

Preocuparea artistei pentru găsirea modului optim de a transpune plastic ceea ce nu e perceptibil fizic, ceea ce nu se vede sau ceea ce nu ştim să vedem este evidentă. Pentru că, în condiţiile timpului nostru, trebuie să depăşeşti limitele palpabilului şi să recunoşti că ceea ce nu se vede e realitatea adevărată.

Aşadar, o privire în interior insinuată de artistă printr-o suită de interogaţii într-o cromatică nouă, care oferă celui care ştie să ‘’vadă idei’’ răspunsuri viabile, convingătoare, la propriile noastre întrebări despre artă, despre originile şi rolul divinităţii în existenţa cotidiană, despre cultură ca imperiu al păcii şi, de ce nu, despre posibilele interpretări de care arta e susceptibilă în toate IPOSTAZELE sale, fiind, practic, inepuizabilă.