Acţiune politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor

Încetarea ostilităţilor la 11 noiembrie 1918 a găsit România din nou în tabăra Antantei, colaborând politic şi militar împotriva celui de-al Doilea Reich. În perioada imediat următoare, în paralel cu susţinerea pe toate planurile a mişcărilor de eliberare naţională din Bucovina şi Transilvania, guvernul român a dezvoltat o intensă acţiune diplomatică destinată a sonda poziţia Marilor Puteri învingătoare în legătură cu angajamentele anterior luate faţă de România, de a informa şi deci de a clarifica raporturile cu acestea în probleme esenţiale, precum locul şi rolul rezervat statului român la viitoarea conferinţă de pace şi apoi confirmarea unităţii naţional-statale realizate în cursul anului 1918, care să fie concretizate în documente cu valoare juridică internaţională. Fireşte, la sfârşitul anului respectiv România se prezenta cu multe atuuri câștigate, care o situau printre primele naţiuni în ceea ce priveşte efortul uman şi material de război. Totodată, era o realitate evidentă, chiar din cursul lunii noiembrie, că obiectivul desăvârşirii statului român urma să fie atins, într-un moment în care şi alte naţiuni din aceeaşi regiune a continentului îşi refăceau sau îşi reîntregeau entităţile lor statale independente. La jumătatea lunii ianuarie 1919, atunci când premierul român Ion I.C. Brătianu sosea la Paris pentru a apăra cauza unităţii româneşti, România se înfăţişa înaintea Conferinţei de Pace ca un stat naţional unitar de fapt şi de drept.
În tot acest timp şi în perioada imediată, aplicarea Hotărârii de unire de la 1 Decembrie 1918 şi consolidarea acesteia avea să fie realizată pas cu pas, un rol principal avându-l acţiunea eliberatoare a armatei române. Războiul de întregire nu se încheiase, adversarii unităţii româneşti impunând continuarea lui.
Cronica ultimelor două săptămâni ale anului 1918 consemnează numeroase momente memorabile pentru locuitorii Transilvaniei: rând pe rând, zi de zi, sate şi oraşe au fost eliberate, stăpânirea românească câştigând teren odată cu înaintarea trupelor române spre aliniamentul Munţilor Apuseni. Atmosfera e copleşitoare şi trăirile contemporanilor sunt unice prin intensitatea şi profunzimea lor – „parcă toate suferinţele s-ar fi curmat deodată”, găsim consemnat într-una din notele acelor zile. La 24 decembrie, în ajun de Crăciun [stil nou – n.n.], cea mai mare parte a Transilvaniei propriu-zise se găsea în stăpânirea forţelor româneşti. Întreaga reţea de comunicaţii care lega văile Oltului şi Jiului cu cele ale Târnavelor şi Mureşului, precum şi cea care unea valea Mureşului superior şi central cu văile Crişurilor şi Someşului se aflau în mâna forţelor române, siguranţa fluxului transporturilor operative fiind acum asigurată.
La 19 decembrie/1 ianuarie 1919 şeful Marelui Cartier General (MCG) român comunica generalului Franchet d’Espèrey, comandantul Armatei aliate de Orient: „Este necesar să continuăm înaintarea trupelor noastre pentru a ocupa cel mai devreme posibil regiunea Arad-Oradea Mare-Careii Mari, pentru motivele următoare: a) Populaţia românească din regiunea neocupată de noi mai este sigură de viaţa şi averea sa. Bandele ungare înarmate sprijinite de gărzile lor naţionale jefuiesc oraşele şi satele şi omoară fără milă […] b) Ungurii seamănă prin toate mijloacele şi pe o scară întinsă bolşevismul”, folosind nemulţumirile locuitorilor şi provocând foametea prin rechiziţionarea forţată şi transportarea dincolo de Tisa a tuturor depozitelor şi resurselor alimentare din Crişana şi Maramureş.
Informaţiile primite de Înaltul Comandament român evidenţiau starea de tensiune existentă ca urmare a acţiunilor de represalii îndreptate împotriva românilor, ca şi accentuarea concentrărilor de trupe, îndeosebi secuieşti, în zonele Jibou, Zalău, Poarta Someşului, Satu Mare, pe valea Crişului Repede etc.; totodată, în zona de la nord-vest de Sighet era identificată o grupare de circa 1500 naţionalişti şi bolşevici ucraineni, ce se manifesta agresiv, cu intenţia de a ocupa Sighetul Maramureşului şi regiunea înconjurătoare. Aceste date, furnizate şi comandamentelor aliate, erau întărite de constatările făcute personal de generalul Henri M. Berhelot în timpul vizitei efectuate în ultima decadă a anului 1918 şi la începutul anului 1919 în teritoriile revendicate de România, încă neeliberate – Banat, Crişana –, ca şi în Transilvania. Concluziile reieşite din acest „turneu de pacificare”, cum l-a denumit însuşi Berhelot, au fost împărtăşite generalului Franchet d’Espèrey în două telegrame expediate imediat după revenirea la Bucureşti: „armistiţiul a fost violat de unguri. Nu ar fi [deci] vreun inconvenient de a-l denunţa şi a lăsa trupele române să ajungă la limita de vest a teritoriului locuit de populaţia română. Nu este exact, aşa cum pretind ungurii, că majoritatea populaţiei este maghiară, cu excepţia câtorva oraşe […]. Estimez că ocuparea de către trupe franceze a punctelor Arad, Oradea Mare, Debreţin, Careii Mari, Salonta Mare este indispensabilă”.
Generalul francez hotăra, totuşi, la 31 decembrie, în urma întrevederii avute cu profesorul Apáthy, comisarul general de la Cluj, să oprească pentru moment înaintarea trupelor române pe linia Baia Mare-Jibou-Dej-Cluj-Alba Iulia-Deva, iar trupele şi jandarmeria ungare să fie retrase până la 15 km de această linie, o zonă neutră despărţind cele două tabere. Este vorba de aşa-numita „linie Berthelot-Apáthy”, pe care ungurii aveau să o invoce cu obstinaţie în speranţa salvării restului teritoriului pe care-l mai ocupau; de fapt, aşa cum rezultă foarte clar din documentele şi din memoriile lui Berthelot, generalul nu făcuse decât un gest de bunăvoinţă prelungind termenul pentru retragerea forţelor ungare la vest de Apuseni, având în vedere obiectivul major al preîntâmpinării unui conflict armat de proporţii între români şi unguri. Trebuie să menţionez şi poziţia Comandamentului aliat faţă de situaţia delicată din Banat, ce deteriorase bunele raporturi de până atunci între România şi Serbia, în încercarea de a nu se mai crea un nou focar conflictual în zonă. Soluţia adoptată la 5 ianuarie 1919 de a constitui o regiune-tampon între armatele celor două state şi a trece provincia sub controlul său, prin retragerea unităţilor sârbeşti din cea mai mare parte a teritoriului bănăţean ocupat până atunci, rămânea în orice caz o soluţie provizorie.
De la intrarea armatei române în Transilvania şi până la începutul anului 1919 comunicaţiile dinspre Ungaria spre Transilvania fuseseră lăsate libere. Din această cauză agenţii străini intrau cu uşurinţă în ţară, iar exportul monedei româneşti se practica pe o scară foarte întinsă. În atari împrejurări, Consiliul Dirigent va solicita, în prima parte a lunii februarie, închiderea şi controlul „frontierei” spre Ungaria şi alte ţări învecinate. În acest scop, MCG va pune la dispoziţia Comandamentul Trupelor din Transilvania (CTT), cu începere de la sfârşitul lunii respective, două companii de grăniceri, iar la începutul lui martie o a treia companie „pentru ca să se asigure, în limita posibilităţilor, controlul graniţei spre Ungaria”.
Starea generală combativă a trupelor române s-a menţinut pe tot intervalul de timp la cote ridicate, lucru remarcat de observatorii străini prezenţi în ţară, precum corespondentul oficiosului „The Times”, la 25 februarie 1919: „O armată română bine disciplinată, cu mult tact şi chibzuinţă, este bine primită de români şi de celelalte naţionalităţi, care văd în ea o garanţie pentru ordine şi securitate. În paralel cu măsurile întreprinse de MCG vizând întărirea trupelor sale dislocate în Transilvania, în conformitate cu hotărârea Consiliului Dirigent de a crea unităţi recrutate din această provincie destinate susţinerii efortului eliberator, unităţi care să înlocuiască gărzile civice a căror capacitate de luptă şi disciplină erau inferioare noilor cerinţe, în ziua de 5/18 ianuarie 1919 era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu. Un proiect de organizare a diviziilor ardelene, supus spre examinare Secţiei ţinuturilor reunite din Ministerul de Război, avea să fie curând aprobat. Astfel, au fost puse bazele noilor Corpuri 6 şi 7 armată, incluzând Diviziile 16, 17 şi 20, respectiv 18, 19 şi 21; într-o primă etapă, ţinându-se seama de resursele existente în oameni şi materiale, aveau să fie constituite doar Diviziile 16 şi 18. Până la 27 martie organizarea de pace a celor două divizii ardelene era în linii mari încheiată, structura acestora fiind aproape identică cu cea a divizilor de infanterie existente în organica armatei române.
Ca urmare a agravării situaţiei pe frontul din Transilvania, la 30 martie 1919 MCG român a ordonat mobilizarea Diviziilor 16 şi 18 ardelene, cu începere din ziua de 1 aprilie, urmând ca într-un interval de zece zile acestea să fie puse la dispoziţia comandamentelor operative; în ordinul de mobilizare dat cu acel prilej se arăta: „Români […] Guvernul maghiar a ordonat mobilizarea generală în scopul de a ţine şi mai departe în jugul secular fraţii noştri încă neeliberați. Nu numai, ci vrea să-şi îndrepte cetele sale în contra Ardealului nostru pentru a-l subjuga din nou şi pentru a prăda satele noastre înfloritoare şi a jefui casele cetăţenilor noştri paşnici. Ne este sfântă datoria să punem piedică puternică acestor năzuinţe, care ne ameninţă cu pieirea. Nu avem dorul de a cuceri, nici a prinde ţara altora, ci vrem numai să ne apărăm Patria şi să ne mântuim ţara noastră proprie, ceea ce numai prin o armată puternică putem ajunge”.
Într-adevăr, pentru Ardeal, pentru românimea din această provincie şi pentru toată România sosiseră zile hotărâtoare. Starea de insecuritate, de nelinişte şi atâtea suferinţe, de provizorat şi de permanentă ameninţare din partea forţelor potrivnice Marii Uniri a românilor trebuia dezlegată. Mai mult, neavând frontierele recunoscute, care să-i garanteze securitatea naţională, agresată în nord-vest, nord şi nord-est de forţele ostile, bolşevice – ungare, ruse şi ucrainene –, cu relaţii tensionate în sud cu sârbii şi bulgarii, România continua să se afle într-o stare nedeclarată de război, în timp ce, în cea mai mare parte a Europei, ostilităţile militare încetaseră de câteva luni.
În afara demersurilor diplomatice ale guvernului Brătianu şi a intervenţiilor MCG pe lângă comandamentele aliate, o reacţie firească împotriva stării intolerabile create în teritoriul neeliberat se producea şi la nivelul conducerii românilor din Transilvania. Astfel, la 23 ianuarie/ 5 februarie 1919 preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, înainta un energic protest guvernului Berinkey Dénes. Documentul avea să fie transmis şi ministrului Alexandru Vaida-Voevod pentru a fi difuzat delegaţiilor prezente la Conferinţa de Pace. La rândul său, Ştefan Cicio-Pop, în calitatea sa de ministru de stat pentru afacerile Transilvaniei, s-a adresat la 9 martie reprezentanţilor Puterilor Aliate la Bucureşti, semnalându-le fărădelegile comise împotriva populaţiei româneşti, solicitând o largă anchetă internaţională şi o acţiune comună pe lângă Comandamentul Armatei aliate de Orient, care, „fără de amânare, să dea ordin trupelor române să înainteze până la limitele [noi] admise de Conferinţa de Pace”. În acelaşi timp – aprecia Cicio-Pop – trebuia să se dea din partea guvernelor respective şi a Conferinţei de Pace „un energic avertisment guvernului ungar pentru încetarea atrocităţilor”. În faţa atitudinii sfidătoare a guvernului de la Budapesta, la 2 martie 1919 Consiliul Dirigent avea să declare că „nu se mai simte îndatorat a menţine contactul cu guvernul Republicii Ungare şi îşi recheamă reprezentantul său trimis lângă acel guvern”.
Ca urmare a demersurilor insistente ale guvernului, ale MCG român, ca şi ale reprezentanţilor autorizaţi ai românilor din Transilvania, generalul Berthelot, în calitatea sa de şef al forţelor aliate din România şi Rusia meridională, va trimite delegaţi în Transilvania însărcinaţi să ancheteze faptele semnalate. În rapoartele lor aceştia aveau să constate şi să confirme provocările şi încălcările condiţiilor de armistiţiu de către partea ungară. În urma acestor rapoarte, generalul decidea să telegrafieze (cifrat) de urgenţă la Paris preşedintelui de Consiliu şi Ministru de Război, Georges Clemenceau, pentru a-i remarca starea de spirit agitată din România datorată – după părerea sa – ambiguităţii cu care era tratată rezolvarea „problemei transilvănene” la nivelul Puterilor Aliate.
Preluarea puterii la Budapesta de către comunişti, în alianţă cu social-democraţii, la 21 martie 1919, avea să modifice sensibil proiectele iniţiale ale conducerii militare ungare. Instaurarea Republicii Sfaturilor nu a schimbat natura raporturilor politice şi militare dintre România şi Ungaria. Noul guvern Garbai-Kun şi-a manifestat de la început intenţia de a se opune executării dispoziţiilor organismelor Conferinţei de Pace şi a trecut la mobilizarea generală a Armatei Roşii ungare. Declarând în repetate rânduri că „vor extinde dominaţia proletariatului pe întreg teritoriul ţării cu puterea armelor”, conducătorii de la Budapesta aveau în vedere, la fel ca şi predecesorii lor, integritatea teritorială a aşa-zisei Ungarii istorice, cu provinciile care se desprinseseră din fosta monarhie dualistă pe baza dreptului la autodeterminare. Instaurarea noului regim Garbai-Kun la Budapesta, ca şi ameninţarea cu extinderea revoluţiei sociale de tip bolşevic în Europa (la 5 aprilie va fi proclamată Republica Consiliilor în Bavaria) vor precipita luarea unor angajamente mai precise, inclusiv din partea acelor Puteri Aliate ce păstraseră destule rezerve faţă de România. La 10 aprilie 1919, în faţa atitudinii tot mai agresive a forţelor ungare, în urma apelurilor disperate ale populaţiei din regiunile neeliberate, a refuzului conducătorilor de la Budapesta de a aplica hotărârea Conferinţei de Pace, după o matură chibzuinţă, guvernul român, în unanimitate, sub preşedinţia Regelui Ferdinand I, stabilea să se treacă, în cel mai scurt timp, la ofensivă pentru ocuparea militară a liniei hotărâte de Consiliul Suprem Aliat. Dispozitivul trupelor române din Transilvania era astfel pregătit pentru declanşarea acţiunii ofensive în zorii zilei de 16 aprilie 1919. Ecoul declanşării conflictului armat deschis între forţele române şi cele ungare a fost deosebit de puternic, atât în ţară, cât la Conferinţa de Pace de la Paris, unde – avea să remarce Gh.I. Brătianu – „toată atenţia delegaţiei româneşti se concentra acum asupra acestei lupte hotărâtoare’’. De rezultatul ei depindeau şi viitoarele noastre granițe.
Dumitru PREDA