Academicianul Ștefan Pascu (1914-1998): omul, istoricul, magistrul

Din galeria personalităților Clujului universitar și academic al secolului XX face parte și cunoscuta figură a profesorului Ștefan Pascu. Născut la 14 octombrie 1914, în apropierea Clujului, la Apahida, în familia unor „țărani mijlocași” cu șase copii, Ștefan Pascu a rămas orfan de tată la vârsta de doi ani, experiind, așadar, din fragedă copilărie, aidoma multor reprezentanți ai generației sale, suferințele Primului Război Mondial, ceea ce l-a făcut apoi, de-a lungul întregii sale vieți, sensibil la nevoile și lipsurile celor din jur.
Unirea Transilvaniei cu România i-a oferit șansa de a studia la noile școli românești întemeiate în localitățile Transilvaniei după marea împlinire națională din 1918, parcursul său intelectual trecând prin Gimnaziul „Constantin Angelescu” din Cluj, Liceul „Petru Maior” din Gherla și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, unde s-a specializat în istoria românilor, istorie universală și geografie, absolvind cu distincția „Magna cum laude” în anul 1938. Parcursul său biografic și universitar a fost marcat de marii corifei ai istoriografiei române din prima parte a secolului XX, academicienii: Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu și Silviu Dragomir, toți făuritori ai României întregite, membri ai guvernelor interbelice și ctitori de instituții culturale în Clujul românesc.
A fost remarcat de profesorul Ioan Lupaș
În timpul studiilor a fost remarcat de profesorul Ioan Lupaș care l-a apreciat și l-a sprijinit material angajându-l ca ajutor de bibliotecar la Biblioteca Institutului de Istorie Națională, cofondat de el în anul 1920. La recomandarea aceluiași profesor, a beneficiat de o bursă la „Accademia di Romania” din Roma (1939-1940) și la Școala de Paleografie, Diplomatică și Arhivistică de pe lângă Universitatea Gregoriană din Vatican (1940-1942). În timpul stagiului roman a descoperit manuscrisul lucrării lui Franco Sivori, secretarul voievodului muntean Petru Cercel (1583-1585), izvor pe care l-a discutat și editat în 1944 la Sibiu sub titlul Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI-lea (312 p.), lucrarea constituind teza sa de doctorat în istorie, coordonată de profesorul Ioan Lupaș și distinsă cu calificativul „magna cum laude”. La recomandarea și cu sprijinul profesorului Lupaș, a debutat strălucita carieră științifică și didactică a lui Ștefan Pascu la Institutul de Istorie Națională ca asistent (1943) și șef de lucrări (1943-1948), continuată apoi la Facultatea de Istorie a Universității „Victor Babeș”, în calitate de conferențiar (1948-1950), profesor suplinitor (1950-1952) și locțiitor de decan (1950-1952).
Aidoma altor profesori, istorici și oameni de cultură formați înainte de înstăpânirea regimului comunist în România, Ștefan Pascu a avut de suferit în „obsedantul deceniu” al anilor ’50 ai secolului XX, fiind etichetat drept „istoric naționalist”, „nesincer” față de Partidul Muncitoresc Român și, în consecință, eliminat de la catedra universitară. Cu toate că în mai 1945, sesizând în ce parte începuse să se încline balanța politică în România, Ștefan Pascu s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar în septembrie 1947 a trecut în Partidul Muncitoresc Român, „dar numai din oportunism și pentru a-și ascunde trecutul”, nefiind „sincer față de Partid” și nici „legat de lupta clasei muncitoare”, cum se precizează într-un raport din aprilie 1950 al șefului Serviciului Cadrelor din Universitatea „Victor Babeș”, Ștefan Pascu a fost exclus din PMR și a intrat în vizorul Securității, care îl urmărea cu atenție, adunând meticulos informații compromițătoare. Sub presiunea Securității și de frica ajungerii în fața tribunalului popular și apoi într-o colonie de muncă, istoricul a cedat semnând, la 9 ianuarie 1952, un angajament de colaborare cu Securitatea. Acest document nu a fost însă suficient pentru a-i salva poziția din Universitate și Institut, în vara anului 1952 fiind îndepărtat, împreună cu Virgil Vătășianu, Francisc Pall și Mihail P. Dan, de la catedra universitară și scos din schema angajaților titulari ai Institutului de Istorie din cadrul Academiei R.P.R..
Valul de epurări l-a lovit şi pe Ştefan Pascu
Valul de epurări care a traversat atunci sistemul universitar românesc l-a lovit și pe Ștefan Pascu din plin, deoarece staliniștii români îl considerau „un element în care nu se poate avea încredere”. Au urmat câțiva ani de marginalizare când și-a câștigat existența în baza unei „munci în acord” în cadrul Institutului de Istorie, revenirea sa în prim planul vieții universitare și academice românești survenind odată cu procesul de destalinizare a țării și a ieșirii istoriografiei românești de sub autoritatea lui Mihail Roller. În acest interval lucrează și publică volumul Meșteșugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, București, 1954.
Cu ajutorul lui Constantin Daicoviciu a revenit la catedră cu o jumătate de normă în anul 1955, în anul următor fiind reangajat la universitate cu normă întreagă pe poziția de conferențiar suplinitor, pe care se va titulariza în 1960. În 1961 ocupă prin concurs postul de profesor universitar pentru disciplinele „Istoriografie”, „Izvoarele istoriei românilor” și „Istorie medie a românilor”. În iulie 1962 devine decan al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, iar între anii 1968 și 1976 va ocupa funcția de rector al acestei Alma Mater Napocensis. Începând cu anul 1965 a primit dreptul de a conduce doctorate, îndrumând un număr important de tineri istorici în cursul studiilor doctorale, între ei numărându-se nume sonore ale istoriografiei românești de ieri și de astăzi, precum Pompiliu Teodor, Nicolae Edroiu, Avram Andea, Nicolae Bocșan, Ioan-Aurel Pop și Doru Radosav.
În contextul desovietizării și a serbării semicentenarului Marii Uniri a reluat tradiția militantă a scrisului istoric a profesorilor săi Lupaș și Dragomir, publicând lucrările Destrămarea monarhiei austro-ungare (București, 1964); Formarea națiunii române (București, 1967); Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Încununarea ideii, a tendințelor și a luptelor de unitate a poporului român (Cluj, 1968), puternic cenzurată de regim. Cercetările sale dedicate Marii Uniri din 1918 au fost încununate cu publicarea a două volume de sinteză, Făurirea statului național unitar român 1918, Vol. I-II (București, 1983), precum și a seriei documentare în zece volume, intitulate sugestiv 1918 la români (București, 1983-1989), pe care le-a coordonat. Concepția sa despre făurirea unității românești se înscrie în linia profesorilor săi, delimitând cu claritate șase etape cruciale: revoluția pașoptistă, mișcarea națională din Transilvania, mișcarea memorandistă, românii în Primul Război Mondial, unirea din 1918 și recunoașterea ei internațională, teme pe care le-a aprofundat de-a lungul activității sale. Dintre preocupările profesorului Pascu nu au lipsit nici lucrările consacrate unor personalități exemplare ale istoriei românilor transilvăneni, cum au fost monografiile Avram Iancu. Viața și faptele unui erou și martir (București, 1972); Revoluția populară de sub conducerea lui Horea (București, 1984); și editarea corespondenței barițiene, sub titlul George Bariț și contemporanii săi (București, 1973-1993). Ampla monografie Voievodatul Transilvaniei, apărută între 1971 și 1989 în patru volume (Vol. I, 596 p.; Vol. II, 614 p.; Vol. III, 674 p.; Vol. IV, 568 p.), confirmă dimensiunea de istoric medievist a profesorului Ștefan Pascu, rămânând până astăzi una din cele mai bune reconstituiri istorice ale instituției provinciale intracarpatice.
Preia conducerea Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca
În anul 1973 îi urmează lui Constantin Daicoviciu prin preluarea direcțiunii Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, iar în 1974 ajunge membru titular al Academiei R.S.R., apoi președinte al Secției de Științe Istorice a Academiei și între anii 1980 și 1990 director al Bibliotecii Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române. Poate nu întâmplător, istoricul Ștefan Pascu și-a încheiat activitatea științifică cu o lucrare consacrată istoriei celui mai înalt for cultural-științific al țării, publicând Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înființare (București, 1991). Vizibilitatea sa în lumea istoricilor s-a manifestat și pe plan extern, prin alegerea sa ca membru al mai multor academii și universități din Portugalia, Italia, S.U.A., Franța și accederea în fruntea Comisiei Internaționale de Demografie Istorică, al cărei președinte a fost între anii 1975 și 1985. Asumându-și această demnitate, profesorul Pascu a promovat și impulsionat difuzarea și implementarea demografiei istorice în România, editând izvoare statistice, organizând manifestații științifice de acest profil, publicând lucrări care i-au inspirat apoi pe alți istorici români, dar și creându-i noii științe un cadru instituțional de manifestare.
Trecută pe sub furcile caudine ale regimului comunist în anii ’50, cariera ulterioară a profesorului Ștefan Pascu dezvăluie o familiarizare a sa cu regimul, precum și o disponibilitate a acestuia de a se adapta. Redevenit membru al P.C.R., în 7 aprilie 1964, istoricul Ștefan Pascu a îmbrăcat în deceniul opt al secolului XX mai multe responsabilități politice, precum cele de membru supleant al Comitetului Central al P.C.R. și deputat în Marea Adunare Națională.
Important de subliniat este că această metamorfozare nu a însemnat în cazul său o încălcare a unor norme de conduită morală, de bun simț și de omenie, nici o lipsă de recunoștință față de înaintași și de cei care i-au făcut bine, dar nici o izolare într-un turn de fildeș sau o dorință de a parveni cu orice preț, fără a-i păsa de cei din jur și de o anumită deontologie a cercetării științifice istorice, așa cum ar fi și au fost unii tentați să creadă și să afirme după 1989. Pe de o parte, este adevărat că instrumentalizarea scrisului istoric românesc și siluirea istoriografiei noastre în ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceaușescu l-au expus pe academicianul Pascu unor amputări și compromisuri în articularea discursului său istoriografic, care a căpătat accente naționaliste și marxiste distonante, ceea ce nu-i poate însă pune sub semnul întrebării întreaga operă și nici nu-l poate blama și eticheta drept „colaborator notoriu” al unui regim din cauza căruia suferise el însuși. Pe de altă parte, cei ce l-au cunoscut în diferitele sale ipostaze și mai ales cei care au beneficiat de sprijinul său, au dat mărturie atât despre principiile calității, competenței, profesionalismului și a performanței științifice, a respectului pentru adevăr și a pasiunii în cercetare promovate de magistrul lor, cât și despre profundele sale calități umane, întruchipate mai ales în disponibilitatea și generozitatea de a sprijini necondiționat și dezinteresat oamenii capabili, de a lăsa urmași și discipoli dedicați Muzei Clio, care să ducă mai departe marile proiecte de cercetare ale Institutului de Istorie Națională din Cluj, pe care l-a slujit o viață întreagă.
Profesorul Ștefan Pascu s-a pensionat din învățământul universitar la 1 ianuarie 1990, continuând să conducă, ca președinte, Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române până în anul 1994. A trecut la cele veșnice la vârsta de 84 de ani, în ziua de 2 noiembrie 1998, fiind înmormântat pe aleea marilor personalități din Cimitirul Central din Cluj-Napoca.
CȘ III Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan
Academia Română, Institutul de Istorie „George Barițiu”