43 de ani la Spitalul Clinic Județean de Urgență

Din amintirile d-lui ec. Mircea MORAR, (de acum fost) șef serviciu administrativ al Spitalului Clinic Județean de Urgență, s-ar putea scrie, oricând, o carte, cuprinzând viața, activitatea de 43 de ani din acest spital, reușitele, eșecurile, întâmplările mai mult sau mai puțin „obișnuite” pentru un spital de urgență, așa cum îl văd și îl cunosc generațiile de astăzi.

Dintr-un dialog (foarte lung) realizat cu puține zile înainte de ieșirea sa la pensie, am selectat doar câteva secvențe, care reflectă activitatea mai puțin cunoscută, acum, a unui spital județean de dinainte de Revoluție.  

 – Tot ce mi s-a spus despre dvs este că sunteți cel mai vechi angajat, din personalul administrativ al Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj și, probabil, unul dintre cei mai vechi șefi de serviciu administrativ al unui spital, din țară.

În ce an și în ce împrejurări ați ajuns la SCJU Cluj?

– Am ajuns în Spitalul Județean – căci așa se numea în vremea aceea – în 1974, în luna august, după terminarea Liceului Economic, prin repartiție ministerială. Am absolvit un liceu care pregătea contabili, merceologi, funcționari de bancă și secretari de primării. Eu am terminat secția de administrație. Am studiat în liceu toate materiile cu profil economic – contabilitate, buget, finanțe, drept, arhitectură, sistematizare, materii care apoi mi-au prins foarte bine în viață și în activitate, dar pe undeva m-au și plafonat o vreme, în sensul că nu am mers imediat să urmez o facultate.

În perioada de început am fost planificator principal la Spitalul Județean – Direcția Sanitară. Direcția Sanitară funcționa pe vremea aceea pe structura Spitalului Județean. Aveam în atribuții problemele economice care apăreau la nivelul serviciului, planificările, creditele, lucrările pe care trebuia să le facem, din buget, dar și administrarea unor dispensare comunale – vreo 18. Erau în structura noastră și Policlinica Județeană, Salvarea, Centrul de Recoltare a Sângelui. Aveam atribuții pe linie administrativă și pe celelalte spitale din județ.

– Cât timp ați stat pe funcția respectivă?

– Din 1974 până în 1990. În 1990 am fost numit, în primă fază, pe o perioadă de șase luni, deci temporar, pe post de șef de serviciu, iar apoi am dat examen și am intrat ca șef de serviciu administrativ.

– Cum era spitalul când ați venit dvs aici?

– La vremea aceea spitalul avea un număr de paturi tot foarte mare, cam 1500-1700. Era, cred, tot primul ca mărime, din țară. În ce privește structura, aveam un director la nivel de Direcție Sanitară, un director cu atribuții de spital județean și șefi de servicii.

– Câți directori ați… schimbat în cei 43 de ani, de când sunteți în spital?

– Din 1974 și până acum au fost 14 directori de spital.

– Există vreunul care v-a rămas în mod special în suflet?

– Divergențe n-am avut cu nici unul dintre ei. Toată viața mea, tot ce am făcut am făcut de așa natură încât lumea să nu mă arate cu degetul. Dintre toți directorii care au fost, foarte bine am lucrat cu directorul Marian Todoran, după Revoluție. La noi s-au perindat mulți… Abia după Revoluție au ajuns directori de spital dintre cadrele UMF.

Cu dl Petru Șușca am colaborat, iarăși, foarte bine. Chiar dacă voi supăra pe cineva, trebuie să spun că dl Șușca a făcut foarte, foarte mult pentru spital.

– Foarte mulți dintre cei care vor citi acest interviu, cei din generațiile mai noi, nu știu cum arăta un spital înainte de ´89, în ce condiții se lucra atunci.

– Atunci erau câte 10, 12, chiar 16 paturi într-un salon. Condiții total improprii… Era un singur grup sanitar pe nivel, undeva la un capăt de coridor.

– Care era temperatura în saloane, iarna?

– Temperatura nu varia foarte mult. Pentru perioada de iarnă, când presiunea la gaz era foarte scăzută, aveam, la fiecare pat, câte două pături. Dar, într-un salon cu vreo 12-14 paturi, se mai încălzeau bolnavii, săracii, și din…

– … respirație!

– Din respirație, da. Saloanele erau, și sunt și în momentul de față, foarte înalte, fiindcă vorbim de clădiri construite înainte de anul 1900. S-a investit în ele de-a lungul timpului și după 1990 ne-au mai permis, cei de la Comisia Monumentelor, mici recompartimentări, s-au făcut și grupuri sanitare în saloane, măcar la două saloane un grup sanitar.

– Ce era cel mai greu, înainte de ´89, pentru un șef de serviciu administrativ?

– Să asigurăm alimentația bolnavilor, deși se lucra pe bază de planificare.

– Era perioada în care alimentația era raționalizată, toți românii primeau alimentele de bază cu „porție”. În ce măsură aceste raționalizări afectau porția zilnică a bolnavilor?

– Alimentația era raționalizată, e adevărat, dar existau încă acele depozite en gros de unde se aprovizionau unitățile sanitare, armata și alte insituții. Sigur că nu întotdeauna reușeam să respectăm meniurile, pentru că odată nu se găsea zahăr, altădată nu aveam ulei sau alte produse, și atunci trebuia să facem mici schimbări sau ajustări de meniu. Dar aveam atunci și o parte de autogospodărire…

– Asta însemnând, ce?

– Însemna că făceam conservări pentru iarnă. Personalul din bucătărie punea conserve pentru iarnă. Aduceam varză, aduceam, toamna, gogonele, ardei, gogoșari, și făceam conservările pentru iarnă. Puneam compoturi, puneam, la beci, cartofi…

– Astăzi nu se mai fac conservări?

– Din păcate, nu.

– De ce s-a oprit activitatea asta?

– S-a oprit din lipsa personalului din bucătării, în primul rând. Am avut un deficit foarte mare de personal, și tot așa am mers. Nu cred că se mai poate rezolva să se facă, din nou, treburile acestea. Cu ani în urmă am avut și o gospodărie ajutătoare, o crescătorie de porci. Am avut, spitalul, porci, am crescut porci în Colonia Sopor. Aveam, într-o perioadă, 120-140 de porci pe care aici îi creșteam, apoi îi duceam la abator și făceam cel puțin 10 tone de carne pentru consumul bolnavilor. O parte din carnea pentru bolnavi de aici o asiguram.

– Ce s-a ales de fermă?

– Din păcate, și ferma a trebuit să o închidem, cu timpul, pentru că nu mai găseam mâncare pentru animale și, pe lângă asta, nu mai aveam unde să sacrificăm porcii. A venit Direcția Veterinară cu niște reglementări, prin 2002-2003, pe linia asta, de abatoare, și a trebuit să lichidăm crescătoria. Ultimii porci i-am tăiat undeva în Mirăslău, pentru că în Cluj nu se mai putea face nici o tăiere.

– În afară de porci, ce ați mai avut, pentru autogospodărire?

– Aveam, pentru că ne stabileau planul cei de la Comitetul Județean, aveam iepuri. Creșteam iepuri.

– Pentru alimentația bolnavilor?

– Nu, ăștia nu ajungeau la noi. Erau crescuți undeva la un vizitiu, la țară, vreo o sută și ceva de iepuri, pe care îi lua cooperația de consum și-i ducea la export.

– Vă dădeau, însă, ceva, în schimb?

– Ne dădeau niște bani, dar erau mai mult așa, de formă.

– Cine plătea personalul care se ocupa de ferma de porci și de crescătoria de iepuri? Spitalul?

– Erau angajați în structura spitalului. Am avut inginer zootehnist, tehnician veterinar și doi-trei muncitori care erau în permanență acolo. Pentru această gospodărie ajutătoare, de multe ori mergeam cu personalul la cules de porumb, la sapă. Mergeam la CAP Înfrățirea și lucram, și CAP Înfrățirea dădea spitalului, în contrapartidă, o remorcă de sfeclă sau de porumb, pentru porci. Noi lucram câte două-trei săptămâni la porumb, deci nu așa, sâmbăta, duminica. Atunci când era campania de cules, ne strângeam toți, frumos, ne duceam la tarla, undeva la Cojocna. Erau Spitalul de Copii, Spitalul Județean, Spitalul TBC…, toate unitățile spitalicești din Cluj.

– Doar cei din personalul administrativ făceați muncile acestea?

– Toată lumea! Medicii, poate mai puțin, dar rezidenții și personalul din secție, toți!

 – Livezi n-a avut, spitalul?

– Livezi, nu. Dar făceam, de exemplu, cu portarii, acțiuni de cosit. Aveam, atunci, la spital, și o biobază, cu 10 berbeci de la care se recolta sânge pentru testele care se făceau, și la berbecii aceia trebuia să le dăm mâncare. Trebuia fân, trebuia iarbă. Mergeam la Muzeul Etnografic, la Hoia, aveam cu ei o convenție, și cu portarii făceam, după orele de servici, o acțiune din asta, de cosit, și strângeam câte o remorcă de iarbă. Am avut trei tractoare, la spital, cu remorcă.

– Din tot ceea ce spuneți că avea spitalul, este ceva ce regretați că nu mai este sau nu se mai face?

– Poate acele conservări pentru iarnă. În anumite limite și categorii, s-ar mai putea face, dacă am avea și spațiu de depozitare. Din păcate, nu-l avem. Ce se întâmplă: îți scade foarte mult prețul de cost, să te poți încadra în alocația de hrană, care întotdeauna a fost foarte mică. Acuma, cu 10 lei sunt trei mese pe zi, la bolnavi.

– În perioada în care alimentația era raționalizată, bănuiesc că și tentația de a „băga mâna” în farfuria bolnavului era destul de mare…

– Poate că oamenii erau nemâncați, veneau la servici, stăteau toată ziua și… își mai băgau mâna. Au fost prinși, oameni, și chiar și pentru resturile de mâncare au fost dați afară. Resturile de mâncare se colectau și, de două ori pe săptămână, o cisternă le ducea la ferma de porci. Acolo aveam o bucătărie unde se fierbeau din nou aceste resturi culinare și cu ele erau hrăniți porcii, desigur, în combinație cu diverse furaje.

– Obiceiul acesta al „băgatului mâinii” se pare că s-a perpetuat…

– Din păcate, s-a perpetuat, dar în prezent pot spune că s-a mai limitat.

– Însă nu cred că se va opri.

– Ba se va opri, să știți. La Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj avem, cu dl manager, un proiect de amenajare a bucătăriei centrale, care 50% este făcut. Ce înseamnă acest proiect? O modernizare a bucătăriei, circuite noi, utilaje noi, care sunt deja la licitație, pe SEAP, și servire la patul bolnavului. Vom avea niște tăvi compartimentate, pentru supă, felul doi și desert, cu capac, și unde temperatura rămâne constantă o oră și ceva. Aceste tăvi cu mâncare vor fi duse cu cărucioare speciale la patul bolnavului, iar după ce aceștia vor servi masa, se vor recupera și se vor întoarce la bucătărie, la spălat.  Va fi o muncă grea, dar va fi ceva select.

– Spuneați că, înainte de 1989, cel mai greu era să asigurați hrana pentru bolnavi. Mai era și altceva?

– Lucrul cu oamenii. Se cerea disciplină în permanență.

– Care au fost cazurile cele mai frecvente de indisciplină pe care le-ați întâlnit, în toată cariera dvs?

– Cazurile de etilism. Dar și legislația te îngrădea oarecum să-i dai afară pe cei care veneau băuți la servici. În vremea lui Ceaușescu nu dădeai omul afară, îl „prelucrai” în Comisia de indisciplină, după aceea îl sancționai de vreo două-trei ori. Au fost oameni care ne-au creat mari probleme…

– Accidente mari au fost în spital, de când sunteți dvs aici?

– Nu. Nu. De când lucrez în acest spital, cel mai mult mi-a fost groază de incendii și de toxiinfecțiile alimentare. De astea m-am ferit. Am avut însă, nu de mult, incendiul de la Medicala II, cazul este în anchetă…

– Tocmai de aceea, prefer să vorbim despre altceva. Știu că aveți, în spital, și croitorie. Ce se lucrează acolo?

– Aici este un sector „cu foc continuu”. Se confecționează echipamente pentru bolnavi, în special cele care se folosesc în blocul operator. Avem foarte multe confecții din tifon, masca aceea care se pune la gura unui bolnav, compresele, care se fac tot din tifon, apoi acele „câmpuri” de operație.

– După părerea dvs, din punct de vedere administrativ care sunt, în prezent, problemele acute ale spitalului?

– Cel puțin din punctul meu de vedere, ca și parte de responsabilitate a mea, este această bucătărie, pe care vreau să o văd terminată. O altă problemă, spinoasă, pe care nu o putem gestiona, este cea a acccesului cu mașina personală în unitate. Acest complex are 200 de locuri de parcare, dar în acest complex lucrează 1500 de oameni și probabil 1000 au mașini; și cam toți ar dori să vină la servici cu mașina.

– Cu dvs s-ar putea scrie o carte întreagă, dacă ar fi să povestiți câte ați văzut și ați trăit în cei 43 de ani de când sunteți la acest spital. Fiind vorba de un interviu pentru ziar, va trebui să ne limităm, din păcate. Totuși, nu pot să nu vă întreb: ce v-a ținut aici? Ca să rămâi 43 de ani într-o unitate trebuie că există ceva care-ți place foarte mult, încât să treci cu vederea neajunsurile, lipsurile…

– Ce mi-a plăcut? Munca cu oamenii. Și mi-a plăcut să ajut oamenii. Aici, la spital, chiar dacă, oarecum, noi, cei din serviciul administrativ, suntem niște anexe, eu zic că suntem niște anexe foarte importante. Gândiți-vă la activitatea de la bucătărie sau la activitatea de la spălătorie. Spălătoria noastră este cea mai mare din spitalele din țară, spală în jur de două tone de rufe pe zi. Avem 28 de spălătorese. Acum 15 ani aveam 54. În bucătărie, la fel: am avut vreo 64 de oameni și acum avem 32. Revenind la întrebarea dvs: spitalul a fost casa mea. În 43 de ani nu știu dacă am întârziat la servici de trei sau de patru ori, și asta nu din vina mea.

– Sancțiuni ați avut vreodată?

– Nu spre rușinea mea, ci spre supărarea mea, o singură dată am fost sancționat, acum câțiva ani, dar am fost un fel de acar Păun. Cineva trebuia să fie sancționat…

– În momentul în care purtăm acest dialog sunteți în ultimele dvs zile de lucru la spital. Mi-ați spus că ieșiți la pensie. Ce veți face de acum încolo?

– Am familie. Avem o singură fiică, și aceasta este căsătorită în Statele Unite, este cetățean american. Avem două nepoțele. O să ne ducem un pic acolo, mai ajutăm, venim înapoi. Dar, le-am spus și colegilor, telefonul meu rămâne deschis, pentru orice problemă din spital. Vă dați seama că în 43 de ani am ajuns să cunosc toate… catacombele, toate conductele de apă și de canalizare, care pe unde intră și pe unde ies.

– Care-i satisfacția cea mai mare cu care plecați din SCJU Cluj?

– Aceea că mi-am făcut treaba. Și că mi-am făcut-o cu cinste, corectitudine, demnitate și punctualitate. Acestea au fost principiile după care m-am călăuzit, în viață.

M. TRIPON