1918: Făurirea României Mari (II)

Delegaţia Bucovinei a sosit la Iaşi în ziua în care regele, guvernul şi celelalte autorităţi ale statului se pregăteau să plece la Bucureşti, după un refugiu de doi ani, în Moldova. De aceea, ea s-a alăturat autorităţilor şi a mers la Bucureşti, unde a participat la festivităţile consacrate revenirii trimfale a acestora în Capitala ţării întregite.

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România în anul 1918 nu s-a înfăptuit cu uşurinţă. Evenimentul a depins de împrejurările internaţionale (destrămarea Imperiului Austro-Ungar, la sfîrşitul primului război mondial), dar şi de intenţiile liderilor ardeleni.

 Forţa politică principală care a condus nemijlocit procesul unirii Transilvaniei cu România a fost Partidul Naţional Român, avînd în conducerea sa personalităţi remarcabile ale vieţii politice româneşti, mari patrioţi: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop, Ilie Lazăr şi mulţi alţii. Lor li s-au alăturat şi o parte a socialiştilor români, care au înţeles importanţa desăvîrşirii unităţii naţional-statale româneşti.

Partidul Naţional Român, al cărui Comitet Executiv îşi afirmase încă de la 12 octombrie 1918 intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei „naţiuni libere” şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, l-a învestit pe Alexandru Vaida Voevod să prezinte în parlamentul de la Budapesta poziţia partidului.

La 18 octombrie 1918, într-o cuvîntare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida Voevod a rostit cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili şi gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Era întîia afirmare oficială a drepturilor românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele american Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a fi fundamentul păcii ce urma a fi încheiate.

La iniţiativa fruntaşului socialist Ion Fluieraş, s-a constituit la 31 octombrie 1918, pe baze de paritate – şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social-Democrat – Consiliul Naţional Român, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naţionale. Cîteva zile după crearea lui la Budapesta, Consiliul şi-a mutat sediul la Arad şi a dat publicităţii un manifest în care, după ce denunţă politica de oprimare şi deznaţionalizare dusă de guvernul ungar, respinge în termeni categorici orice formă de menţinere a românilor între frontierele unui stat maghiar, indiferent de regimul său. „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania, nu mai voieşte, sub nicio condiţiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărîtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent”.

La 18 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a dat publicităţii Apelul către popoarele lumii. Documentul demască, pe larg, politica de asuprire naţională practicată vreme îndelungată de monarhia dualistă, precizîndu-se, apoi, că Transilvania doreşte unirea cu România.

Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea prin trimiterea minsitrului naţionalităţilor, Oszkar Jazsi, la Arad pentru a duce tratative cu fruntaşii Consiliului Naţional Român. Încercarea reprezentantului Budapestei de a păstra Transilvania în cadrul statului ungar, beneficiind de un statut de autonomie, a eşuat. Iuliu Maniu a rezumat, la 14 noiembrie, în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale române: „separare deplină”.

Ea – separarea – trebuia să fie proclamată în cadrul unui for naţional reprezentativ.
În acest context, Consiliul Naţional Român Central a hotărît convocarea Adunării Naţionale pentru 1 decembrie la Alba Iulia, oraşul încărcat de amintiri istorice: cîrmuirea lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei, martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan şi întemniţarea lui Avram Iancu.

Duminică, 1 decembrie 1918, privirile românilor din toate provinciile libere sau încă înstrăinate ale pămîntului românesc au fost îndreptate spre vechea şi mîndra cetate a românismului, Alba Iulia.

Pe lîngă cei 1.228 de delegaţi oficiali de pe tot cuprinsul Transilvaniei, prezenţi în sala Unirii, împodobită cu brad şi drapele naţionale ale puterilor aliate, afară, pe Platoul Românilor, era o mare de oameni, peste 100.000 de români, „cel mai frumos tablou din istoria unui neam de ţărani”, după cum relata un martor al marelui eveniment.

Adunarea a fost deschisă de către preşedintele Marelui Sfat naţional, Ştefan Cicio Pop, care a salutat, din partea acestuia, pe toţi delegaţii prezenţi la eveniment. După verificarea mandatelor, în calitate de preşedinte al Adunării, a luat cuvîntul venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti. Acesta a cerut tuturor participanţilor să fie solidari şi conştienţi că în acele momente se clădeau „bazele fericirii noastre naţionale”.

La ora 12, Vasile Goldiş, om de vastă cultură şi de înaintate concepţii social-politice, prezintă proiectul Rezoluţiei pentru unirea Transilvaniei cu România, care cuprinde principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit Unirea. În primul articol al Rezoluţiei se proclama solemn că „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească  adunate prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie)1 decembrie 1918, decretează unirea tuturor românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române a întreg Banatul, cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

În celelalte puncte (nouă în total) ale Rezoluţiei sînt expuse alte principii ale unei revoluţii burghezo-democratice, libertatea naţională pentru naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania, realizarea unui regim democratic, libertatea presei, libertatea de asociere şi întrunire, reforma agrară şi acordarea de drepturi muncitorilor.

Autonomia provizorie pînă la întrunirea Constituantei, formarea Marelui Sfat Naţional Român, menit să exercite atribuţii legislative şi executive, precum şi a Consiliului Dirigent ca guvern provizoriu al Transilvaniei, au răspuns unei necesităţi a momentului concret istoric. Trebuia să se rezolve, treptat, uniformizarea administrativ-instituţională pe cuprinsul tuturor provinciilor.

Hotătîrea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul naţional şi cel social şi o sinteză între unirea necondiţionată şi unirea condiţionată. (Există mărturii că un grup de tineri ofiţeri ardeleni, alarmaţi de zvonurile despre o unire condiţionată, a pătruns în camera în care se redacta hotărîrea şi au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiţionate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuţii cu Alexandru Vaida Voevod, partizanul ferm al unirii necondiţionate). Ea exprima o anumită rezervă critică faţă de rînduirile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţăranilor şi imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară ostilă României.

Teama de politica de centralizare autoritară, atribuită lui I.C. Brătianu, i-a făcut pe basarabeni să voteze, iniţial, o unire condiţionată, pe bucovineni să facă referiri la viitorul regim democratic şi pe transilvăneni să expliciteze amănunţit libertăţile democratice, reforma agrară radicală şi drepturile muncitorilor.

În aceste condiţii, cînd transilvănenii, basarabenii şi bucovinenii aveau unele rezerve în privinţa unirii cu România, se pune întrebarea: A dorit Iuliu Maniu autonomia Ardealului?

Atît Iuliu Maniu, cît şi Alexandru Vaida Voevod şi ceilalţi lideri ai Partidului Naţional Român, cunoşteau neajunsurile vieţii politice din „Vechiul Regat”, dar nu puteau să refuze proiectul unirii. Însă, un pic de autonomie ar fi dorit, fie şi numai pentru a-şi proteja interesele. Nu se împacă deloc cu ideea că stăpînirea maghiară va fi înlocuită cu „dictatura” Bucureştiului. Primul ministru era Ion I.C. Brătianu, cunoscut pentru modul său autoritar de a guverna. La urechile ardelenilor ajunseseră zvonuri conform cărora Brătianu îşi socotea subordonaţii nişte „sclavi” care nu aveau voie să-i iasă din cuvînt.

Iuliu Maniu avea să ia repede contact cu guvernul de la Bucureşti în calitatea sa oficială de preşedinte al Consiliului Dirigent. Iar experienţa nu a fost deloc plăcută. Sosit în Capitală pe 24 decembrie 1918, a participat la o şedinţă a Consiliului de Miniştri, unde a expus doleanţele politicienilor „de peste munţi”. Ardelenii doreau un portofoliu efectiv în Executiv, nu funcţii simbolice, cum le pregătiseră liberalii. La cererea lui Maniu, Ion Brătianu intrase „în fierbere”, nemulţumit de pretenţiile noilor veniţi. În cele din urmă, guvernul de la Bucureşti a impus regulile jocului, iar Consiliul Dirigent nu a obţinut decît un ministru fără portofoliu.

Cunoscut pentru calmul său, Iuliu Maniu nu a ripostat faţă de „dictatura regăţenilor”. Urma Conferinţa de Pace de la Paris, unde românii trebuia să fie din calea afară de uniţi, pentru a face faţă ofensivei ungare.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din partea Consiliului Dirigent, a plecat o delegaţie condusă de Al. Vaida Voevod. Acesta se afla în contact permanent cu Iuliu Maniu, care activa la Sibiu (sediul Consiliului). Cu acest prilej, ardelenii au avut parte de un nou „conflict” cu „regăţenii”, care nu aveau deprinderi de lucru organizat, pe comisii. Se supuneau „orbeşte” ordinelor şefului – Ion Brătianu –, care venea cu soluţii la toate problemele.

Deşi Maniu făcea într-una apel la calm, desfăşurarea evenimentelor la Conferinţa de Pace întărea neîncrederea ardelenilor în politicienii „Vechiului Regat”. Astfel, Brătianu a refuzat sistematic să le dea transilvănenilor bani din fondurile statului. Spre exemplu, finanţarea cheltuielilor necesare înfiinţării unui centru de presă la Berna. Problema Transilvaniei era insuficient prezentată în gazetele internaţionale, iar crearea centrului de presă a contribuit la ameliorarea acestui neajuns.

După Conferinţa de Pace, existenţa Consiliului Dirigent era socotită inutilă de majoritatea politicienilor României Mari. Însă gruparea Maniu-Vaida Voevod avea dubii că unirea deplină ar fi soluţia bunăstării Transilvaniei, mai ales după experienţa neplăcută din timpul Conferinţei de Pace. La 4 februarie 1920, în şedinţa Clubului parlamentar al Partidului Naţional Român, a fost luată în dezbatere problema continuităţii Consiliului Dirigent. Proiectul lui Maniu prevedea metamorfozarea Consiliului în mai multe directorate ale administraţiei centrale, prin care ardelenii să controleze administraţia provinciei. De partea sa nu a avut decît 33 de membri ai Clubului – din 117 –, restul îmbrăţişînd proiectul lui Vasile Goldiş, care prevedea unirea deplină.

Noul Guvern condus de Averescu nu a mai aşteptat autodizolvarea Consiliului Dirigent, desfiinţînd prin lege insituţia, la 4 aprilie 1920. Iuliu Maniu s-a supus hotărîrii, cu toate că nu era de acord cu aceste maniere „brutale” şi „centraliste”.

Pînă la arestarea sa în 1947 i-a privit deseori cu neîncredere pe „regăţeni”, contestînd deprinderile lor „balcanice” de rezolvare a chestiunilor curente ale ţării. Lui Iuliu Maniu poate i-ar fi convenit o Transilvanie autonomă … Însă nu s-a pronunţat niciodată public, considerînd că unirea poate rezista numai prin consolidarea statului naţional.

La 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional hotărăşte să fie aduse la cunoştinţa regelui şi guvernului Actele Unirii de către o delegaţie constituită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, din Alexandru Vaida Voevod şi Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici.

Sosiţi la Bucureşti în 13 decembrie 1918, au fost întîmpinaţi de membrii guvernului, în frunte cu primul ministru Ion I.C. Brătianu, membri ai Marelui Stat Major, de generalul Constantin Prezan, de reprezentanţi ai Academiei Române, de o mulţime de locuitori ai Capitalei, care le-au făcut o primire sărbătorească. O zi mai tîrziu, la 14 decembrie, a avut loc o mare recepţie în Sala Tronului, prilejuită de predarea Actului Unirii, un banchet şi un dineu oficial. La toate s-au rostit toasturi înflăcărate, subliniindu-se luptele grele purtate pentru unitatea şi însemnătatea desăvîrşirii acesteia.

„Vă aşteptăm de o mie de ani”, spunea Ion I. C. Brătianu, la banchetul din seara zilei de 14 decembrie „şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată… Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfînta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.

La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand I, luînd act de hotărîrea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte, în lipsa parlamentului dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional, acoperit de o voinţă profund populară, al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincoace de munţi – Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul – pămîntul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visurile lor.

Un an mai tîrziu, în cadrul dezbaterilor întîiului Parlament al României Unite, la 29 decembrie 1919, decretul Unirii primeşte putere de lege prin votul dat de deputaţii şi senatorii veniţi în Capitala ţării din toate provinciile României. În felul acesta, unirea Basarabiei, a Bucovinei şi Transilvaniei cu România în anul 1918 desăvîrşeşte procesul de formare a statului naţional unitar român şi de făurire a României Mari.

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN