19 AUGUST 1601 – 19 AUGUST 2016. 415 ani de la asasinarea MARELUI VOIEVOD MIHAI VITEAZUL

„Timpuri de aducere-aminte glorioasă”: „Uriaşa” bătălie de la Călugăreni (23 august 1595) oglindită în literatură.

„Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea-aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simţământul datoriei ce avem de a păstra şi de a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire”

Nicolae Bălcescu

NICOLAE IORGA

(17 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940)

„(…) Turcii trecură Dunărea şi începură a robi şi a prăda, şi puseră tabăra la sat la Călugăreni.

Iar Mihai-Vodă, dacă văzu că i se zăboveşte ajutorul, el îşi strânse oaste cât vru, şi pripi a se loviră cu turcii de faţă, în apa Neajlovului, în vadul Călugărenilor. Şi fu război foarte mare, la august 13 (13/23 august 1595 – n.n.), de dimineaţa până-n seara, şi mult sânge se vărsă, cât şi apa era mestecată cu sânge.

Atunci Sinan-Paşa, văzând că nu-i sporeşte, înturnatu-s-a cu ruşine. Deci, el strânse toţi Paşii şi toate căpeteniile oştilor şi făcură năvală mare asupra lui Mihai-Vodă, (…). Şi aici şi Mihai-Vodă (…) şi înfrânseră pe turci înapoi. Deci cu câtă faţă venea Sinan-Paşa la acel război, mai cu multă ruşine se întoarse. Şi luă Mihai-Vodă toate tunurile înapoi, şi multe steaguri turceşti”. („Din faptele străbunilor – povestiri ale cronicarilor”, Bucureşti, 1923)

NICOLAE BĂLCESCU

(29 iunie 1819 – 29 noiembrie 1852)

„(…) Mihai-Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12.000 oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare, şi ca să se poată astfel lupta cu dânşii cu puteri deopotrivă.

Pentru aceea el tăbărî acolo cu oştile sale, punând cete de strajă în deosebite părţi, ca să vadă de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc.(…)

Deşi puţini, ostaşii creştini erau însă plini de foc şi de dorinţa de a se măsura cu duşmanul. Exaltarea şi înfurierea soldaţilor crescu atât încât (…) începură a face multă larmă în tabără, strigând că în orice chip ei vor să încerce o bătaie ca să scape, cum ziceau ei, odată, prin prăpădirea oştirii duşmane ce se afla acum adunată toată la un loc, de acest război şi să zdrobească de tot jugul nesuferitei tiranii turceşti.(…) Ai noştri ştiau (…) cât sunt de puţini pe lângă duşmani, dar, credincioşi înfocaţi, inima lor ardea de dorinţa de a-şi da viaţa pentru patrie şi lege şi de-a merita cununa martirilor.

În sfârşit soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri, 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununiei gloriei române. (…) Sfârşindu-şi pregătirile, Mihai înălţă împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptându-se către dânşii, le zise să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie. (…)

Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci a se jertfi ca altă dată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Ridicând ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţa mai de aproape, doboară pe toţi ce se încearcă a-i sta împotrivă, (…) şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit. Această faptă eroică înfioară pe duşmani de spaimă, iar pe creştini îi însufleţeşte şi îi aprinde de acel eroic entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Şi cum n-ar fi crezut ei că pot face minuni cu un astfel de general şi cu asemenea pilde ce le da? (…)

Astfel, cu acea vrednică de o neştearsă aducere-aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care românii scriseseră cu sabie şi cu sânge pagina cea mai strălucitoare din analele lor. (…) Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpetenii se purtară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului Domn. (…) Într-această bătălie, ca şi în multe altele, nu ştim de ce a ne minuna mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat”. („Românii supt Mihai-voievod Viteazul”)

ION HELIADE RĂDULESCU

(6 ianuarie 1802 – 27 aprilie 1872)

„Aci Mihai cel mare deşteaptă bărbăţia, / Steagurile destinse slobode fâlfâiesc; / Sub dânsele el cheamă pe toată România, / Şi trâmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc.// (…) Peste Carpaţi acuma vulturul român zboară,/ De-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor: / Două capete are, (unind pe toţi românii sub un sceptru el a mai adăugat un cap vulturului românesc – n.n.), cu patru ochi măsoară, / E-n toată România acum poruncitor”. (O noapte pe ruinele Târgoviştii)

ALEXANDRU (ALECU) RUSSO

(17 martie 1819 – 5 februarie 1859)

„(…) se clatină pământul… răsun buciumele… oamenii se izbesc cu oameni… zalele cu fierul… piepturile cu oţelul … vitejii cad morţi în ţărână… sângele desfundă pământul… leşuri plutesc pe râuri… pârjolul se învârteşte în toate părţile. Strigătele luptătorilor şi clăncăirea paloşelor, încrucişându-se, răsun cu huiet… ce te-ai făcut, mare vizir?… Unde-ţi sunt voinicii, paşă? Vântul împotrivirii sfarâmă zabalele armăsarilor tăi… năvala se trase înapoi, spăimântată de piepturile gale ale voinicilor…

Cine fuge colo în vale cu brâul descins … cu turbanul desfăcut… cu fala zdrobită?… Sultanul cel fălos… Sultanul groasnicul”… Fugi… şi erai împăratul împăraţilor… numele tău îngrozea mai mult decât o oştire… Paşii tremurau când te vedeau trecând… Unde sunt cetele cele numeroase ca şi tările tale, ostaşii tăi, mai mulţi la număr decât stelele cerului?/ (…) Caută în urmă, vezi-ţi comorile prădate… (…) caii nechezând în câmpie fără călăreţi… Câte nume te vor blăstăma o, sultane Fulgere!/… Credincioşii prorocului zac neîngropaţi pe câmpuri… Dumnezeu s-a îndurat de lacrimile slugilor sale şi a rodicat pe acela ce le-a aşezat iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte”. („Cântarea României”, 1981).

DIMITRIE BOLINTINEANU

(1819 – 29 august 1872)

„Domnul trece podul cu puţini înarmaţi. / Patru paşi de frunte cearcă să-i oprească; / Dar românii treier mulţimea turcească, / (…) Ei pătrund la corturi… într-a lor iuţime,/ Se înturnă; tunul bate cu asprime./ Pe tot frontul oştii lupta s-a întins;/… Inima română, însă nu răceşte / Dorul biruinţei o însufleţeşte/…/ Domnu a-ncălecat…/ Smulge o secure de la un soldat./ (…) Vede de departe paşa Caraiman./ (…) „D-eşti voinic, cu mine vin a te lupta/ Astfel zice Domnul şi spre paşă zboară / Paşa ţine-n dreapta, sabia-i uşoară,/ Iar în mâna stângă ţine steagul sfânt/ Ce se desfăşoară legănat de vânt./ Caii lor în salturi zboară şi s-opresc; / Armele lovite schintec şi lucesc./ Lupta este scurtă. Sub o lovitură / Paşa cade: (…)./ Dar Mihai răpeşte steagul cel vestit/ Şi l-ai săi se”nturnă fără-a fi rănit”. („Călugărenii…”)

GEORGE COŞBUC

(20 septembrie 1866 – 9 mai 1918)

„Pe vodă’l zăreşte călare trecând/ Prin şiruri, cu fulgeru-n mână./ În lături s-asvârle mulţimea păgână,/ Căci vodă o-mparte, cărare făcând,/ Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,/ Oştirea română.// (…) Hassan, de mirare e negru-pământ./ Nu ştie de-i vis, ori aieve-i./ El vede cum zboară flăcăii Sucevei, (…)// El vede ghiaurul că-i suflat de vânt/ Şi-n faţa-i puterile turcilor sunt/ Ţăriile plevei.// Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai; / Aleargă năvală nebună./ Împrăştie singur pe câţi îi adună,/ Cutreeră câmpul, tăind de pe cai -/ El vine spre paşă, e groază şi vai,/ Că vină furtună// – „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun,/ Că nu te-am găsit nicăierea” – / Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!/ Cu frâul pe coamă el fuge nebun,/ Că”n gheară de fiară şi-n gură de tun, mai dulce-i pieirea// Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier,/ Şi zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,/ Iar barda-i din stânga ajunge la cer,/ Şi vodă-i un munte”. („Paşa Hassan”, – „Cântece de vitejie”, 1985).

ALEXANDRU VLAHUŢĂ

(5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919)

„(…) Pe la toacă, oastea marelui vizir, de zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, era împânzită la gura Vadului Călugărenilor, dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, românii îşi măsurau vrăjmaşul cu care aveau să dea piept a doua zi. (…)

Mărimea primejdiei îi înfierbânta. Mihai se plimba printre ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi braţelor tărie. „ – Cu inimă, copii şi nu pierdeţi nici o mişcare. Gândiţi-vă că de lupta voastră atârnă azi destinele ţării, mândria şi viitorul neamului nostru!…”

Cumplită a fost lupta şi mult sânge s-a mai vărsat până să se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndârjite şi mai furioase cele două armate. De trei ori neînfricatele şiruri ale lui Mihai se reped dincolo de pod şi-şi despică drum cu paloşele în gloatele adânci şi dese ale lui Sinan. (…) În vremea asta, iată că soseşte în tabăra românilor o ceată de trei sute de puşcaşi ardeleni. Ajutorul acesta venit la timp e primit ca un semn dumnezeiesc. (…) Mihai îşi întocmeşte repede rândurile, s-aşează în fruntea călăreţilor şi, smulgând o secure din mâna unui soldat îşi face cruce şi dă pinteni calului. (…) Turcii apucaseră a-şi trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se repede voiniceşte în ea şi, învitejindu-se, îşi face loc cu calul şi cu braţul în mulţimea înspăimântată (…) şi învălmăşeşte cu ai săi şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala izbirii (…) Puterea, şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat, îi opreşte pe loc pe duşmani. (…) Luptătorii sunt piept la piept. Ochii scapără, şi inimile se îndârjesc de o parte şi de alta. Adânc străbate în gloată fulgerătorul Voievod. (…) Ei înaintează mereu, spărgând şir după şir, împrăştiind spaimă şi neorânduială în oastea păgână care începe să dea îndărăt şi să se învălmăşească (…) La pod se înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni, tunuri. (…) Soldaţi şi Paşi fug laolaltă, lăsând şi arme şi steaguri în mâinile românilor, care-i gonesc, lovindu-i de zor, până când noaptea ia sub ocrotirea întunericului ei sfărâmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste a lui Sinan. Mihai se întoarce încărcat de trofee (…) Şi pe când spahiii lui Sinan tremură pitulaţi prin bălării, din tabăra românilor se-nalţă în liniştea nopţii cântece de biruinţă. („Scrieri alese”, vol. 3, 1964).

Prof. Theodor R. POPA