140 de ani de la proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877). Războiul din 1877-1878 (II)

    Întocmit fără participarea sau consultarea părţii române, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, lângă Adrianopol, conţine câteva clauze care au creat satisfacţie românilor, cât şi clauze care au generat în ţară profunde nemulţumiri. Desigur, Tratatul recunoştea independenţa României, dar, totodată, impunea retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei, cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, pentru a-şi deschide drumul spre gurile Dunării. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în compensaţie, regele Carol şi cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruşi că îşi încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea teritorială a ţării.
Ruşii au replicat pur şi simplu că garanţia fusese îndreptată împotriva Turciei şi au susţinut că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei şi nu României în 1856.
Partea română era nemulţumită şi de intenţiile Rusiei de a se instala în Balcani. În acest scop, Rusia creează o Bulgarie mare, de la Dunăre şi până la Marea Egee, argumentându-şi dreptul de a menţine trupe ruseşti în acea zonă pentru a putea interveni în „apărarea creştinilor din Imperiul otoman”. Nemulţumirea autorităţilor române provenea şi din planurile ruşilor de a transforma teritoriul Dobrogei, de acum teritoriu aparţinând statului român independent, într-un fel de drum permanent pus la dispoziţia armatei ruse. Apoi, prin Tratat, Turcia cedează Rusiei în schimbul unei părţi din despăgubirile de război, Dobrogea şi Delta Dunării, care, la rândul ei, îşi rezervase dreptul de a schimba Dobrogea cu trei judeţe din sudul Basarabiei care, în 1856, reintrase în componenţa Moldovei. Cu ce drept? Dobrogea nu era teritoriu turcesc, era străvechi pământ românesc. Asistăm, din nou, la un târg ruşinos pe seama României. Nu este, deci, surprinzător că România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut revizuirea tratatului de pace.
La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878, puterile occidentale au revizuit Tratatul de la San Stefano pentru a micşora influenţa Rusiei în Europa de sud-est. Dar ele au lăsat, în mare parte, intacte prevederile privitoare la România pe care nu o acceptaseră membră a Congresului.
După repetate cereri, delegaţia României, reprezentată de Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, a fost acceptată să depună un memoriu, fiind doar „auzită” şi nu „ascultată”. Memoriul argumenta justeţea drepturilor româneşti pe baza Convenţiei româno-ruse din aprilie 1877 şi a participării armatei române alături de cea rusă, cu care cooperase în război la obţinerea victoriei. Esenţa memoriului constă în recunoaşterea independenţei şi integrităţii teritoriale a României.
Tratatul final, semnat la 1/13 iulie, recunoaşte independenţa României, dar punea două condiţii: 1. eliminarea tuturor restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile cuprinse în art. 7 al Constituţiei din 1866, adică să acorde cetăţenia română şi celor care nu erau creştini (adică, în speţă, evreilor), şi 2. acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia. În compensaţie, România urma să primească Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre, până la Mangalia pe coasta Mării Negre.
Deşi avantajele economice rezultate din deţinerea Dobrogei erau incomparabil mai mari decât cele oferite de sudul Basarabiei, România nu a acceptat principiul schimbului. Autorităţile române au părăsit judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail fără a semna vreun act cu cele ruseşti, venite să ia teritoriul recucerit. Delimitarea frontierei în Dobrogea de Sud a creat noi tensiuni în raporturile româno-ruse, cele două părţi fiind în pragul unei ciocniri la Aral-Talia, în apropiere de Silistra.
Pierderea judeţelor din sudul Basarabiei a fost un adevărat şoc, dureros resimţit de întreaga opinie publică, de la domnitor, preocupat de soarta ţării şi de prestigiul dinastiei şi până la ultimul locuitor, indignat de ingratitudinea fostului aliat.
Unanimitatea forţelor politice româneşti în a respinge atât cedarea sudului Basarabiei, cât şi tranzitul armatei ruse a creat o acută tensiune în relaţiile dintre Bucureşti şi Petersburg. Ţarul Alexandru, care ameninţase cu ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române, a primit răspunsul de curaj şi demnitate al domnitorului Carol I: „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale (marele duce Nicolae) va putea fi zdrobită, dar „nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze”.
Ameninţările nu erau bluf: trupele ruse au fost aduse în jurul Capitalei; s-au păstrat exemplarele tipărite în limba rusă, română şi franceză ale decretului pentru introducerea stării de asediu în Bucureşti, precum şi o proclamaţie către locuitorii Capitalei, ce urma să fie publicată de îndată ce Bucureştiul va fi ocupat de către trupele ruse. Armata română a ocupat un dispozitiv, pe linia Calafat – Craiova – Slatina – Piteşti – Târgovişte. Foştii aliaţi se îndreptau spre o confruntare, când schimbările din contextul internaţional au venit în sprijinul României.
Experienţa cooperării cu Rusia a fost traumatizantă pentru România şi ea a avut repercusiuni pe planul politicii externe a proaspătului stat independent. Dacă Unirea din 1859 generase un sentiment colectiv de autoîncredere, independenţa din 1877 a fost primită de opinia publică cu un simţământ de frustrare: frustrare faţă de „ingratitudinea” Rusiei, frustrare faţă de recea indiferenţă a Europei, frustrare faţă de atitudinea Germaniei, ţara de baştină a domnitorului Carol, al cărui „cancelar de fier”, Bismark – care, în dispreţul lui faţă de poporul român, nu ascundea că românii îl interesează tot atât de mult ca şi paharul său de bere, când este… gol! – se arăta preocupat, în primul rând, să obţină lichidarea afacerii Strousberg, care concesionase construcţia căii ferate, păgubească pentru România.
Modificarea articolului 7 din Constituţie, care prevedea acordarea cetăţeniei române numai pentru străinii de religie creştină, a declanşat o vie dezbatere şi a generat un curent antisemit în societatea românească. Aşa cum a relevat A.D. Xenopol, curentul antisemit „se născu în ţară, atunci când evreii începură a năzui la cetăţenia română”.
Momentul istoric în care a apărut dorinţa despre care scrie Xenopol a coincis cu apariţia statului român modern. Până atunci evreii, ba chiar şi românii, preferau să beneficieze de avantajele statutului de supus străin, care îi plasa sub jurisdicţia consulatelor străine, punându-i astfel la adăpost de abuzurile administraţiei locale. Odată cu Unirea Principatelor Române, la 1859, şi abolirea jurisdicţiei consulare, evreii au căutat să se „împământenească”, pentru a beneficia de avantajele situaţiei de cetăţeni ai noului stat, dar care a provocat nemulţumirea unor segmente de populaţie, din raţiuni economice. La începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor a crescut ca urmare a unui flux de populaţie iudaică venită din Galiţia în Moldova. Elemente energice şi dinamice, evreii şi-au asigurat repede o situaţie economică superioară localnicilor, în calitate de cârciumari, negustori, creditori. În oraşele din nordul Moldovei, ei alcătuiau o importantă parte – uneori chiar majoritatea – populaţiei. Frustrarea românilor, a pământenilor s-a transformat adesea în ostilitate.
Cu excepţia părţii de nord a Moldovei, unde prezenţa masivă a evreilor a generat animozităţi în cercurile largi ale populaţiei româneşti, antisemitismul s-a manifestat la nivelul elitei politice şi intelectuale. Personalităţi importante ale culturii româneşti (B.P. Haşdeu, M. Eminescu, V. Conta etc.) au avut atitudini antisemite. Discuţia în jurul articolului 7 din Constituţie a prilejuit lui Eminescu pagini de rară violenţă împotriva evreilor. Sentimente antisemite, fără existenţa la noi a unui antisemitism de masă, de felul celui care, în anumite zone ale Rusiei, a făcut posibile pogromurile, au fost exacerbate de intervenţiile din străinătate în favoarea evreilor a unor influente organizaţii evreieşti internaţionale sau guverne dispuse să le sprijine. Aşa s-a întâmplat şi la Congresul de Pace de la Berlin, din 1878, când s-a cerut României să-şi modifice Constituţia din 1866, pentru acordarea cetăţeniei române şi celor care nu erau creştini – adică evreilor.
În ciuda anumitor condiţionări şi îngrădiri, nedrept formulate, Congresul de Pace de la Berlin a recunoscut independenţa statului român şi intrarea cu drepturi depline a României în concertul european.
Prof. dr. Ioan BOJAN

Articole din aceeasi categorie