100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de la Paris

Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” derulează în acest an un nou proiect editorial menit să marcheze aniversarea a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial. În acest context, istoricii din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi ai Direcției Patrimoniu Cultural Universitar al UBB vă vor prezenta articole având ca temă Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Proiectul debutează astăzi cu prezentarea statutului României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), studiu semnat de reputatul istoric dr. Alexandru Ghișa.

Statutul României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Anul 1918, din primăvară până-n iarnă, a fost pentru români un an de acțiune politică majoră. La timpul respectiv românii trăiau în trei state – Regatul României, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rusiei, exemplu clasic de națiune divizată. La timpul respectiv românii au dovedit că au o conștiință națională și că sunt o națiune politică. Mai mult, elitele intelectuale ale românilor din cele trei state s-au dovedit capabile de acțiune politică și au realizat unirea teritoriilor locuite de ei într-un singur stat – România unită. Derapajul bolșevic de la Sankt Petersburg (1917-1918) și propagarea fenomenului revoluționar în rândurile armatei țariste, permite desprinderea Basarabiei de Imperiul Rusiei. La 27 martie/9 aprilie, a fost posibilă întrunirea „Sfatului Țării” de la Chișinău, care a decis unirea „Republicii Democratice Moldovenești”, în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, cu Regatul României. Astfel, Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină și s-a unit cu România. Înfrângerea armatelor austro-ungare pe frontul italian și încheierea Armistițiului de la Padova (3 noiembrie 1918) au dus la declanșarea procesului de implozie a acestui imperiu, prin devoluție (transferul de putere de la centru spre comunitățile naționale componente). Consiliile naționale ale austriecilor germani, ale maghiarilor, polonezilor, italienilor, cehilor și slovacilor, sârbilor, croaților și slovenilor, ale românilor din Bucovina și Transilvania, odată ce preiau prerogativele puterii, nu mai acceptă reformarea statului imperial prin federalizare și procedează la constituirea de state naționale sau la unirea teritoriilor locuite de ei cu statele co-etnice. În consecință, la 14/27 octombrie 1918, românii din Bucovina organizează la Cernăuți o „Adunare Constituantă” care decide constituirea unui Consiliu Național format din 50 de membri și a unui Comitet Executiv, condus de Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, se întrunește la Palatul Mitropolitan, Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate unirea Bucovinei , în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.

Acțiunea de desăvârșire a unificării statului național român este finalizată prin decizia de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Adunarea națională de la Alba Iulia s-a ținut pe un teritoriu liber, neocupat de armatele Antantei și nici de trupele germane aflate în retragere. Armata română se afla la data proclamării unirii în zona de margine a Transilvaniei, pe aliniamentul Reghin – Târgu Mureș și se îndreptau nu înspre Alba Iulia, ci spre Brașov. Consiliul Național Român, organul de conducere al tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, a convocat pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională. Ea era formată din 1228 de delegați aleși, cu drept de vot, trimiși de toate comunitățile rurale și urbane, de bisericile românești ortodoxe și greco-catolice și de diferite organizații profesionale. Aceștia reprezentau întregul popor român cuprins în partea ungară a Imperiului Austro-Ungar. În plus, la adunare au venit aproape 100.000 de români din toată Transilvania, din Banat și părțile vestice – din Crișana și Maramureș. Marea Adunare Națională întrunită la Alba Iulia, a proclamat, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Până la integrarea deplină în statul român, s-au format Marele Sfat Național, cu rol legislativ, subordonat parlamentului de la București și Consiliul Dirigent, cu rol executiv, subordonat guvernului României. 

În anul imediat următor, 1919, hotărârile de unire ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României erau direct amenințate de două state cu regim comunist, în est, Rusia Sovietică și în vest, Republica Sovietică Ungară, care acționează militar și cu mijloacele terorismului de stat. Această conjunctură obligă România să acționeze militar, în condiții de război, pe tot parcursul anului 1919, pentru apărarea propriului teritoriu și pentru implementarea deciziilor luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. În același timp, hotărârile adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, trebuiau recunoscute internațional la Conferința Păcii de la Paris, derulată pe parcursul anilor 1919-1920. Încheierea armistițiilor cu statele învinse, Austro-Ungaria (la Padova, 3 noiembrie 1918) și Germania (la Compiègne, 11 noiembrie 1918), au permis Puterilor Aliate și Asociate să acționeze pentru pregătirea și deschiderea Conferinței de Pace. Chiar din acest act de armistițiu, Germania recunoaște caducitatea Tratatului de pace de la Buftea-București (24 aprilie/7 mai 1918), pe care România a fost obligată să-l semneze cu Puterile Centrale, după defecțiunea rusă de la Brest-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917), soldată cu ieșirea Rusiei din război. În același timp, o analiză a experților militari francezi cu privire la Armistițiul de la Padova, include o referire la România, subliniind că textul armistițiului nu ia în considerare chestiunea Transilvaniei și Bucovinei, iar evacuarea „Valahiei” este subînțeleasă. Franța își definitivează punctul de vedere privind statutul participării României la Conferința de Pace abia la sfârșitul lunii decembrie 1918. Hotărârea prevede ca guvernele aliate și asociate să trateze România ca aliată pe motivul participării sale reînnoite la război, iar în ce privește Tratatul de alianță din 4/17 august 1916 se consideră abrogat de drept prin Tratatul din 24 aprilie/7mai 1918 de la Buftea-București. Guvernul francez propune ca Aliații să formuleze o nouă declarație, luând ca bază Tratatul din 1916, pentru examinarea cererilor românești, avându-se în vedere unirea Basarabiei cu România și interesele generale și speciale ale Aliaților. La începutul lunii ianuarie 1919, Anglia anunță că este de acord cu punctul de vedere al guvernului francez privind admiterea României la Conferința de Pace în calitate de aliată, dar propune să se amâne comunicarea privind neluarea în considerație a Tratatului de alianță din 4/17 august 1916. Aceste atitudini determină protestul guvernului român pe lângă guvernele Puterilor aliate și asociate față de poziția lor de a nu recunoaște Tratatul de alianță din 4/17 august 1916. Sub aceste auspicii se va derula activitatea de aproape doi ani (1919-1920) a delegației române la Conferința de Pace de la Paris, care avea drept mandat obținerea recunoașterii internaționale a deciziilor de unire cu Regatul României adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Delegația României pleacă la Paris pe 10 ianuarie și ajunge pe 13 ianuarie 1919, având în frunte, ca prim delegat, pe Ion I.C. Brătianu, șeful guvernului. El este însoțit de Constantin Brătianu, secretar general al delegației, colonelul Toma Dumitrescu și de I. Plessia. În cei doi ani de activitate, componența delegației suferă modificări determinate de schimbările de guvern și de cooptarea unor reprezentanți din provinciile istorice unite cu țara în anul 1918. Forumul păcii de la Paris avea ca sarcină fundamentală consacrarea internațională a statelor nou apărute sau reîntregite în urma dispariției imperiilor multinaționale german, austro-ungar, otoman și țarist. Lucrările au fost deschise la 18 ianuarie 1919 și au participat peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați și militari, consilieri și experți din 32 de țări. De la început Conferința de Pace a optat pentru politica dublului standard, bazată pe ierarhia de putere. Statele au fost împărțite în două categorii – marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese limitate. Din prima categorie au făcut parte Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia. România a făcut parte din categoria statelor mici, la fel ca și Polonia, Cehoslovacia sau Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Față de acestea din urmă, recunoscute și acceptate ca state aliate, România a avut de depășit dificultăți suplimentare. Consiliul Suprem și-a exprimat clar poziția față de România, permițându-i să participe la conferință doar cu doi delegați. De asemenea, România a primit locuri numai în 7 din cele 17 comisii însărcinate cu investigarea diferitelor probleme concrete, iar experții români au fost excluși din două comisii – cele care se ocupau de frontiere și de minorități. Consternat de ostilitatea pe care a avut-o de înfruntat din partea aliaților occidentali, Ion I.C. Brătianu a pledat cu mai multă forță cauza României. Astfel, la 31 ianuarie 1919, în fața Consiliului Suprem, I.I.C. Brătianu a respins orice compromis cu privire la revendicările teritoriale ale României. Cei prezenți nu s-au lăsat impresionați, chiar dacă Brătianu a invocat că moartea a 335.000 de soldați români în război ar justifica prin ea însăși pretenția României. A doua zi, la 1 februarie 1919, el și-a continuat expunerea, argumentând că România trebuie să primească întreg teritoriul ce i s-a promis în 1916, ca recompensă dreaptă pentru sprijinul dat Antantei și a respins propunerile de a organiza plebiscite în teritoriile disputate – Basarabia, Bucovina și Transilvania, unde adunări populare au votat unirea cu România în anul precedent – 1918. Răspunsul Consiliului Suprem a fost departe de așteptările lui Brătianu – acesta a votat pur și simplu pentru înființarea unei Comisii Teritoriale Românești, a cărei sarcină era să judece legitimitatea revendicărilor României.

Bibliografie:

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007.

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996.

Alexandru Ghișa, România și Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relațiilor diplomatice (1918-1921), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Muzeul Județean de Istorie Brașov, 1995.

A.D. Xenopol, Românii și Ungurii, Editura Albatros, București, 1999.

Nicolae Enciu, 1918 pe ruinele imperiului spulberat de istorie. Basarabia în pragul modernității, Editura ARC, Chișinău, 2018.

Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe românești în date, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Dr. Alexandru GHIȘA