100 de ani de învățământ superior românesc la Cluj

Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” derulează în acest an un nou proiect editorial menit să marcheze aniversarea a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj. În acest context, cercetătorii Direcției Patrimoniu Cultural Universitar al UBB vă vor prezenta articole avânt ca temă contextul înființării primei universități transilvănene cu predare în limba română, evoluția acesteia și rolul pe care l-a avut în modernizarea societății românești din această parte a țării. De asemenea, veți putea citi studii despre primele instituții ale administrației românești din Cluj și felul în care acestea au evoluat și consolidat. O altă temă abordată va fi campania armatei române în 1919 din Ungaria.

Proiectul debutează astăzi cu prezentarea rolului jucat de Universitatea din București în organizarea Universității românești din Cluj. 

Două destine înfrăţite. Universitatea Bucureşti şi geneza Almei Mater Napocensis

•Drumul spre o universitate românească la Cluj•

În spațiul românesc, universitatea modernă a fost o realitate a secolului al XIX-lea, cu evoluţii premergătoare, al căror debut poate fi identificat la începuturile timpurilor moderne. Bunăoară, în Transilvania, racordată confesional şi cultural spaţiului Europei Centrale, instrucţia de nivel universitar a fost organizată sub forma colegiilor, care funcţionau pe lângă mănăstiri, încă din secolul al XVI-lea. O primă structură de acest tip creată la Cluj, la inițiativa părintelui Antonio Possevino, în anul 1581, a fost Colegiul Major Iezuit. A fost, de altfel, și instituția care a prefigurat peste timp universitatea modernă a Transilvaniei.

Cu o existență efemeră, colegiul a fost desființat în anul 1605. Același ordin călugăresc a constituit o nouă instituție de învățământ superior după aproape un secol, în anul 1698. Suprimarea ordinului iezuit în anul 1773 a avut ca și consecință preluarea Colegiului de către ordinul piarist, în anul 1776. Câțiva ani mai târziu, odată cu reformele promovate de împăratul Iosif al II-lea, instituţia și-a pierdut rangul universitar, fiind denominată „liceu regesc academic”, iar din anul 1822 doar „liceu”. Și limba de predare a fost înlocuită, optându-se pentru maghiară în locul latinei.

După revoluția de la 1848, liderii mișcării naționale românești din Ardeal erau pe punctul de a obține o victorie în acest domeniu. Astfel, Curtea de la Viena a acceptat, în cele din urmă, crearea unei universităţi româneşti în Transilvania, din raţiuni pragmatice, de natură politică. Curtea dorea să stopeze exodul tinerilor ardeleni, tentaţi să plece la studii la Iaşi şi Bucureşti, după înfiinţarea universităţilor de aici în 1860 şi respectiv în 1864. În plus, dorea să dea un mesaj statului român, prin atitudinea binevoitoare faţă de românii din Monarhie. Astfel, în anul 1865, la doar un an de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, Curtea vieneză aproba proiectul înființării unei Academii de drept. Însă dezideratul românilor nu s-a realizat, din cauza încheierii pactului dualist în anul 1867.

Din fericire, nu aceeași finalitate a avut inițiativa cercurilor de intelectuali din Principatele Române. Evoluţia spre naţiunea de tip modern şi formarea unei culturi naţionale a impus constituirea unor structuri universitare în acord cu cerinţele timpului. Or, și Bucureștiul avea o tradiție academică. Încă din perioada lui Constantin Brâncoveanu, în Ţara Românească funcționa o Academie Domnească, organizată în anul 1694 pe lângă mănăstirea de la Sfântul Sava. Ulterior, Gheorghe Lazăr (1779-1823), un ardelean refugiat la București și un vizionar al timpului său, a reușit în anul 1818 să pună bazele unei instituţii de învăţământ superior în limba română, care a funcţionat în vechea clădire de la Sf. Sava.

Câţiva ani mai târziu, în 1842, un alt transilvănean, August Treboniu Laurian, îşi va lega numele de şcoala românească din Bucureşti. La invitația principelui Alexandru Ghica, el a ajuns în orașul de pe Dâmbovița pentru a ocupa un post de profesor la Colegiul Sf. Sava.

Având la bază aceste antecedente, la 4/16 iulie 1864, prin decretul lui Alexandru Ioan Cuza se înfiinţa Universitatea din Bucureşti. Astfel, instituția de învăţământ superior care funcţiona încă din 1694 sub numele de Academia domnească de la Sfântul Sava, devenită ulterior, în 1818, Colegiul Sf. Sava, atingea un alt nivel al evoluţiei sale.

În Transilvania însă, în această perioadă de final de secol XIX și început de secol XX, în pofida demersurilor intelectualității românești, nu s-a reușit organizarea unei instituții de învățământ superior cu limba română ca limbă de predare. Tradiția universitară a continuat totuși la Cluj, printr-o nouă formă de organizare. În anul 1872, autoritățile politice și-au dat acordul pentru crearea Universității „Ferenc József”, având ca limbă de predare maghiara.

Prima conflagrație mondială avea să schimbe situația. Imediat după izbucnirea Marelui Război, conducerea Universităţii bucureștene a trimis regelui Carol I şi primului ministru un memoriu prin care cerea intrarea României în război alături de Antanta. Principalul argument invocat era eliberarea Transilvaniei și unirea acesteia cu România. Nu era o noutate această poziție. În marea lui parte, corpul profesoral susținuse de-a lungul timpului mișcarea națională a românilor din Transilvania. Apoi, nu trebuie omis faptul că învăţământul bucureştean îşi datora organizarea şi progresul unor ardeleni care nu au făcut altceva decât să înţeleagă că evoluţia unui popor nu se poate face decât prin cultură, Or, atingerea acestui obiectiv nu se putea face fără un sistem de învăţământ superior modern, în limba națională. Doar în această manieră se putea ajunge la un dialog cu marile națiuni europene.

Înfăptuirea României Mari la finalul Primului Război Mondial a condus și la dezvoltarea sistemului de învățământ superior românesc. Ceea ce Transilvania a dat Țării Românești prin Gheorghe Lazăr sau August Treboniu Laurian, ambii pregătiţi la Colegiul Academic din Cluj, s-a întors peste un secol, în 1919, ca o datorie de onoare. Venise rândul marilor intelectuali și dascăli de la București să sprijine organizarea învăţământului superior în limba română la Universitatea din Cluj.

Universitatea Bucureşti şi geneza Almei Mater Napocensis

Conform Rezoluţiei Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, Consiliul Dirigent, instituție care avea atribuțiile unui adevărat guvern al Transilvaniei, trebuia să se ocupe de organizarea Universităţii din Cluj. O primă discuţie despre situaţia instituţiei de învăţământ superior din urbea de pe Someș a avut loc la 18 decembrie 1918, în cadrul Resortului de Culte şi Instrucţiune Publică, cu alte cuvinte al Ministerului Educației. După discuții susținute, s-a decis ca instituția să fie preluată de către statul român şi apoi să fie transformată pe baze moderne. Consiliul Dirigent şi-a asumat această sarcină de a organiza pe baze noi Universitatea din Cluj.

Personalităţile cărora le-a revenit rolul de a coordona întregul proces au fost Vasile Goldiş şi mai apoi Valeriu Branişte, în calitate de şefi ai Resortului de Culte şi Instrucţiune Publică ai Consiliului Dirigent. Ei au informat forurile politice centrale de la Bucureşti despre dorința de a deschide porțile instituției începând cu anul universitar 1919/1920. Respectându-se planul, la 12 mai 1919, colonelul Nicolae Opreanu anunţa printr-un ordin preluarea Universităţii de către autoritățile române. La aceeaşi dată s-a constituit Oficiul provizoriu al Rectoratului Universităţii Române din Cluj, condus de Nicolae Drăganu. Practic, cu 12 mai 1919 s-a început reorganizarea instituției de învățământ superior din urbea de pe Someş, pe baze româneşti, moderne. În condiţiile în care exista o infrastructură, baza materială era una satisfăcătoare, cel puţin pentru început, cea mai stringentă problemă rămânea recrutarea corpului profesoral.

La scurt timp după preluare, Consiliul Dirigent a propus organizarea unui concurs pentru catedre. În acest sens s-au făcut toţi paşii necesari: a fost elaborat un regulament de selectare, s-a format o comisie universitară care urma să aleagă pe cei mai competenţi profesori. Membrii acesteia urmau să examineze pe baza unui regulament dosarele candidaţilor, iar apoi să facă propuneri Consiliului Dirigent.

Comisia universitară care a avut ca obiectiv reorganizarea universității clujene a avut, inițial, în componenţă 20 de membri. Dintre aceștia 12 proveneau de la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi și 8 din Transilvania. În demersul de atragere a personalităţior ştiinţifice la Universitatea din Cluj, Comisia a desfăşurat un dialog permanent cu Consiliul Dirigent şi cu guvernul României, pentru a intermedia migraţia, chiar şi temporară, dinspre Bucureşti spre Cluj a profesorilor. În cele din urmă, li s-a permis unor reputați specialiști, precum Victor Babeș, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, dar și altora să țină cursuri și prelegeri la facultățile clujene.

După o perioadă de doar cinci luni de activitate susţinută a comisiei şi cu un corp profesoral selectat în condiţii excepţionale, într-o perioadă foarte scurtă, la 3 noiembrie 1919, Universitatea românească din Cluj îşi deschidea porţile. Cum bine remarca primul său rector, Sextil Puşcariu „la începutul verii (universitatea) avea încă instituţiuni străine şi nu avea nici un profesor, iar în toamnă şi-a deschis porţile largi tineretului doritor de învăţătură”. Numărul impresionant al studenţilor, peste 1800, îl îndrituia pe acelaşi rector să anunţe, plin de mândrie: „Am deschis şi funcţionează câteşipatru facultăţile”, respectiv: Facultatea de Medicină, cea de Drept şi Ştiinţe de Stat, cea de Litere şi Filosofie și cea de Ştiinţe. Oficial, festivităţile de inaugurare a Universităţii s-au desfăşurat însă mai târziu, respectiv între 31 ianuarie – 2 februarie 1920.

În semn de recunoaştere a eforturilor depuse pentru organizarea instituției de învățământ superior din Cluj, reputatul profesor al Universității din București, Vasile Pârvan, a susţinut prelegerea inaugurală. A fost şi prima conferință în limba română susţinută la instituţia academică napocensă. Impactul pe care l-a avut a fost unul excepţional, fiind considerat atât în epocă, cât şi mai târziu o adevărată cartă etică şi deontologică a profesiei universitare. De altfel, profesorul a apreciat mediul academic de la Cluj, susţinând inclusiv sub aspect material noua instituţie. El şi-a donat salariul şi banii de diurnă pentru susţinerea studenţilor. Donaţia sa s-a constituit într-un fond, utilizat pentru premierea studenţilor care redactau cele mai bune lucrări din domeniul istoriei româneşti şi arheologiei antice. În opinia unor personalităţi care luaseră pulsul începutului de drum al instituţiei clujene, precum istoricul Ioan Lupaş, Pârvan era considerat „ctitorul spiritual al Universităţii din Cluj”.

Prestigiul ştiinţific al facultăților din cadrul Almei Mater Napocensis a fost asigurat, la început, și de membri ai corpului profesoral proveniți cu precădere de la Bucureşti. Aportul acestor savanţi, consacraţi ca specialişti la universitatea din capitala ţării, a fost esenţial în organizarea şi afirmarea şcolii de învățământ superior clujene.

Dintre marile personalităţi creatoare de şcoală la Cluj, venite de la Universitatea din Bucureşti, fie că erau deja cadre didactice sau doar licenţiaţi ai acesteia, pot fi menţionaţi Gheorghe Bogdan-Duică, Florian Ştefănescu-Goangă, Alexandru Lapedatu, Nicolae Bănescu, Ion Popescu-Voiteşti, Nicolae Abramescu sau Dimitrie Pompeiu.

Fondarea Universităţii clujene a fost un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru provincia intracarpatică unită cu Ţara. În cadrul acesteia s-a reuşit cooptarea celor mai buni cercetători, profesori, specialişti de primă mărime, nume de referinţă pe plan naţional şi internaţional.

Semn al colaborării celor două instituţii de învăţământ superior româneşti, dar şi ca o expresie a gratitudinii pentru susţinerea pe care Universitatea din Bucureşti a acordat-o Universităţii de la Cluj, mai ales în primii săi ani de existenţă, singurul titlu de Doctor Honoris Causa decernat unui cadru didactic din România de Alma Mater Napocensis a fost acordat profesorului de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Gheorghe Marinescu.

Beneficiind și de concursul unor dascăli și cercetători renumiți, veniți de la București, Universitatea din Cluj a reușit în scurt timp să se impună ca actor important pe scena academică naţională, dar şi internaţională.

Cercetător științific II dr. Ioana-Mihaela Bonda, Direcția Patrimoniu Cultural Universitar a UBB

APEL

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar face apel, pe această cale, la cititori să sprijine procesul de recuperare de acte, obiecte şi documente legate de istoria universităţii clujene precum și a celor care au aparținut foștilor profesori ai Universității clujene în vederea conservării și valorificării lor științifice prin păstrarea lor în fondul Personalități UBB, constituit la Serviciul Arhivă din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, UBB. Cei interesați să pună la dispoziția Universității clujene astfel de documente și obiecte se pot adresa la telefon: 0264405300, int. 5860.