1 Decembrie 1918: Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România

Primul război mondial (1914-1918), declanşat de Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franţa, Anglia şi Rusia), a ridicat, în mod obiectiv, în faţa poporului român probleme de însemnătate crucială pentru destinele sale, între care, pe primul loc, se situa acela al desăvîrşirii unităţii de stat a României. Era o aspiraţie obiectivă şi legitimă a poporului român, care continua să fie dezmembrat în mod artificial, datorită rapacităţii marilor imperii vecine care acaparaseră importante provincii istorice româneşti: Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia. Condiţiile create de declanşarea primului război mondial erau favorabile înfăptuirii idealului naţional printr-o luptă armată a întregului popor pentru eliberarea fraţilor subjugaţi.

Dar marea problemă şi, în acelaşi timp marea dilemă, era aceea a opţiunii noastre pentru alianţa cu una sau alta dintre grupările militare beligerante, Antanta sau Puterile Centrale, pentru a putea să se realizeze obiectivul politic naţional.

Alăturarea la Puterile Centrale, susţinută de regele Carol I, de filogermanii Petre Carp şi Alexandru Maghilorman, contura perspectiva unirii Basarabiei cu România, dar împiedica eliberarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina.

Alăturarea la Antantă era sprijinită de regele Ferdinand, primul ministru I.C. Brătianu, de principalele forţe politice şi patriotice ale ţării, mai ales după ce aceasta a hotărît să satisfacă pe deplin revendicările românilor privind unirea cu Ţara a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Dar această dorinţă nu era împărăşită de întreaga oficialitate românească, la care se adăugau grupările filo-germane, a căror influenţă nu era deloc de subestimat.

La 21 iulie/2 august 1914 a fost convocat Consiliul de Coroană. După ample discuţii şi confruntări, acesta a hotărît neutralitatea României în raport cu războiul dintre Marile Puteri.

Regele Carol I – care văzuse întotdeauna destinul României solidar cu cel al Germaniei, dar nici nu putea ignora curentul popular ostil Austro-Ungariei, a decis să abdice. În actul de abdicare scria: „foşti miniştri, profesorii unviersităţilor, ai şcolilor superioare, precum şi toate clasele societăţii au astăzi numai un singur ţel înaintea ochilor, acela de a pune mîna pe Transilvania”. N-a mai abdicat, întrucît a decedat în octombrie 1914.

Evoluţia situaţiei militare din primii ani de război, favorabilă Puterilor Centrale, a determinat o presiune din partea Antantei pentru o cooperare militară cu România. O intervenţie a României în acest moment însemna, evident, o decongestionare a frontului de la Verdun şi, totodată, o micşorare a presiunii exercitate atît asupra frontului de la Salonic, cît şi asupra părţii sudice a frontului oriental, unde ofensiva rusească fusese oprită.

Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri român, dînd curs apelului aliat, semnează, la 17 august 1916, Tratatul de Alianţă cu Antanta, însoţit de o Convenţie militară, prin care România se angajează să intre în război contra Austro-Ungariei nu mai tîrziu de 15/28 august, iar Antanta îi recunoaşte dreptul de a alipi teritoriile româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania, Banatul şi Bucovina.

Intrarea României în război alături de Antantă şi Italia (aprilie 1915) a avut urmări directe în evoluţia politico-militară din Europa Centrală, accentuînd criza finală a Austro-Ungariei.
În 1918, după victorii şi înfrîngeri, armata Antantei, sprijinită şi de divizii ale armatei SUA, trec pe toate fronturile la contra-ofensivă.

Ofensiva pe frontul de vest i-a silit pe germani să se retragă pe linia Vesel-Soisson-Reims, iar cea a aliaţilor la Salonic a dus la scoaterea din război a Bulgariei, care, la 25 septembrie 1918, a semnat armistiţiul, şi a Turciei, silită şi ea să ceară armistiţiu, încheiat la 30 octombrie 1918. A urmat, la puţin timp după aceea, eliberarea Serbiei şi înaintarea spre Dunăre a unei armate franco-engleze comandate de generalul Berthelot.

Marea victorie repurtată de trupele italiene, care rupseseră capetele de pod de pe Piave (30 octombrie), a accentuat dezastrul în rîndul trupelor austro-ungare. În această situaţie, la 29 octombrie, Statul Major austriac trimite un parlamentar la Marele Cartier General italian, iar la 31 octombrie, comisia austro-ungară pentru armistiţiu s-a prezentat la Vila Giusti, lîngă Padova, pentru a primi condiţiile armistiţiului, semnat la 3 noiembrie 1918.
Moartea împăratului Franz Josef (noiembrie 1916) este urmată de urcarea pe tron a succesorului său, Carol I, ca împărat al Austriei, şi Carol al IV-lea ca rege al Ungariei. Acesta a încercat să vină în întîmpinarea dorinţei de pace a popoarelor din imperiu.

Urmarea firească a acestor schimbări politice, la Viena şi Budapesta este radicalizarea mişcărilor naţionaliste ale comunităţilor etnice din imperiu care va marca anul 1918.

Vom rememora cîteva dintre evenimentele care au pregătit Marea Unire din 1918.

Am reţine, în primul rînd, discursul preşedintelui Statetelor Unite ale Americii, W. Wilson, prezentat la sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918, numită de istorici Cele 14 puncte, în care se proclamă dreptul la autodeterminare a popoarelor, un proiect politic valabil pentru restabilirea păcii în Europa după Primul Război Mondial. Pînă la urmă, doar patru puncte au fost respectate complet în reconstrucţia postbelică a Europei, motiv pentru care SUA au refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles.

Încurajate de declaraţia preşedintelui Wilson, la 26-28 martie 1918 a avut loc, la Roma, Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria, unde s-a adoptat o moţiune cerîndu-se recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni să se constituie într-un stat naţional, care va rămîne independent sau se va uni cu statul naţional deja existent.
La 24 august 1918 s-a înfiinţat la Paris Consiliul Naţional Român, avînd ca preşedinte pe Take Ionescu şi vicepreşedinţi pe Vasile Lucaciu şi Octavian Goga. Comitetul a fost recunoscut ca „exponentul intereselor naţiunii române din Austro-Ungaria” de către Franţa, Anglia, SUA şi Italia.

La 2 septembrie 1918 a avut loc la New York un Congres al cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sîrbilor, croaţilor şi rutenilor din Austro-Ungaria, care a adoptat o rezoluţie prin care se cerea divizarea Austro-Ungariei şi eliberarea popoarelor oprimate.

La 18 octombrie 1918, Carol I al Austriei a făcut public un „Manifest către popoarele credincioase”, despre reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state independente: Austria, Ungaria, Cehia, Serbia, Polonia şi Ucraina. După cum se poate observa, Transilvania este considerată ca făcînd parte din Ungaria.

În ziua de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I al Austriei a semnat declaraţia de renunţare la tron, prin care arată că „nu doreşte să fie o piedică pentru viitorul popoarelor sale iubite”.

Ca urmare a înfrîngerilor suferite în Primul Război Mondial şi a intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor subjugate, Imperiul dualist austro-ungar s-a destrămat în toamna anului 1918.

Pe o parte a teritoriului monarhiei dualiste s-au format state naţionale, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia, iar celelalte provincii anexate de fosta monarhie bicefală s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia şi România.

Proclamarea statului naţional ungar ca stat independent, la 16 noiembrie 1918, separat de Austria, înseamnă, implicit, denunţarea Legii compromisului din 1867, în urma căruia a apărut dualismul austro-ungar, şi a tuturor consecinţelor care decurg din acest act, inclusiv cu privire la Transilvania. Din acest moment Austro-Ungaria nu mai putea invoca anumite drepturi sau mandate asupra Transilvaniei.

Neţinînd seama de aceste noi realităţi, de dreptul naţiunii române din Transilvania la autodeterminare, guvernanţii de la Budapesta doreau cu orice preţ ca Transilvania să rămînă mai departe în cadrul statului naţional ungar. Pentru mişcarea de eliberare naţională a românilor era limpede că cercurile guvernamentale maghiare nu renunţă la politica de dominaţie naţională. De aceea, apartenenţa şi viitorul acestui teritoriu vor fi decise de populaţia românească majoritară, ale cărei acţiuni de eliberare şi unitate naţională se radicalizează.

În consecinţă, elitele politice şi intelectuale, laice şi ecleziastice ale românilor din aceste teritorii îşi vor asuma responsabilitatea de a înfăptui unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România.

În condiţiile relevate, cele două partide politice ale românilor din Transilvania, Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat, au procedat la unirea forţelor şi la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspiraţiilor de eliberare şi unitate naţională. În acest scop, la 6 octombrie 1918, reprezentanţii celor două partide s-au întîlnit la Budapesta şi au adoptat o platformă comună de acţiune în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional. În virtutea acestei înţelegeri, la 12 octombrie 1918, se întrunesc reprezentanţii Partidului Naţional Român la Oradea, unde au aprobat o Declaraţie redactată de Vasile Goldiş, care cuprindea în esenţă afirmarea dreptului la autodeterminare a poporului român din Transilvania, pe temeiul dreptului firesc al naţiunii române de a-şi hotărî singură soarta.

În ziua de 18 octombrie 1918, Al. Vaida Voievod, unul din principalii conducători ai PNR, a prezentat în parlamentul ungar din Budapesta Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, rostind cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Este prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele american W. Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a fi fundamentul păcii ce urma a fi încheiate. Rezoluţia Comitetului Executiv al PNR, citită de Vaida Voievod, cuprinde, de asemenea, o critică virulentă la adresa politicii de oprimare naţională a românilor transilvăneni dusă de guvernul de la Budapesta în anii dualismului.

Din însărcinarea Comitetului Central a Secţiei Române a Partidului Social Democrat din Ungaria (PSDU), o delegaţie formată din Ion Fluieraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ s-a întîlnit, la 28 octombrie 1918, cu deputaţi PNR din Parlamentul de la Budapesta. Aceştia au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria, numit Consiliul Naţional Român Central (CNRC). Consiliul era format din şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Al. Vaida Voievod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi şase reprezentanţi ai Secţiei Române a PSDU (Ion Fluieraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Basiliu Surdu, Tiron Albini, Iosif Renoiu). În frunte se afla omul politic Ştefan Cicio Pop. După Declaraţia de independenţă din 18 octombrie, constituirea CNRC, organ al suveranităţii naţionale româneşti din Transilvania şi Ungaria, pe baza principalelor forţe politice ale românilor, a reprezentat un pas important pe calea autodeterminării naţionale şi la pregătirea unirii Transilvaniei cu România.

Pe baza unei hotărîri comune a celor două partide româneşti din Transilvania, la începutul lunii noiembrie 1918, sediul CNRC s-a mutat de la Budapesta la Arad, iar noua denumire era Consiliul Naţional Central. Devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei, acesta şi-a asumat conducerea nemijlocită a destinelor naţiunii române din Transilvania, pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare şi unitate naţională, fructificînd condiţiile favorabile ivite pe plan intern şi internaţional.

În cursul lunii noiembrie, după modelul Consiliului Naţional Central, în judeţele şi localităţile din Transilvania s-au organizat consilii naţionale române, care şi-au asumat rolul de organe politice naţionale a întregii populaţii româneşti din Transilvania. În paralel, s-au organizat gărzile naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie.

Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale create în judeţe, oraşe şi comune, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei.

Consolidîndu-şi poziţia în Transilvania, în şedinţa din 9 noiembrie de la Arad, cei şase membri ai CNRC au trimis un ultimatum guvernului ungar, cerîndu-i puterea de guvernare asupra celor 23 de comitate din Transilvania şi Ungaria locuite de români – Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc-Dobîca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Tîrnava Mică, Tîrnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei, Ciuc – şi regiuni din judeţele Bichiş, Cenad şi Ugocea. Se trece, astfel, de la loialitatea dinastică la loialitatea faţă de noile autorităţi instituite în cele 23 de judeţe.

Consecinţele acestei note ultimative a fost desfăşurarea la Arad, la 13-14 noiembrie 1918, a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice, între parteneri egali, CNRC şi guvernul revoluţionar ungar, reprezentat de ministrul naţionalităţilor, Oszkár Jászi.

Delegaţia maghiară, încercînd să ocolească esenţa cererilor românilor, formulate în nota ultimativă, propunea menţinerea integrităţii Ungariei, „pînă la tratativele de pace”, ca un fel de scut faţă de „bolşevismul care ameninţa pe toţi deopotrivă”, cu acordarea autonomiei grupurilor naţionale din Transilvania. A doua zi, 14 noiembrie, la reluarea tratativelor, Vasile Goldiş a citit un comunicat al CNRC, în care se declara că „Naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii”.

O ultimă încercare a delegaţiei ungare de a menţine Transilvania în frontierele Ungariei, prin acordarea unei largi autonomii, a fost şi ea respinsă de reprezentanţii românilor, care voiau recunoaşterea clară a dreptului lor la autodeterminare naţională şi statală. Iuliu Maniu a rezumat, la 14 noiembrie, în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale a românilor: „separare deplină”.

La 18 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania, adresat popoarelor lumii, în care se arată că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un stat liber şi independent, protestînd, totodată, împotriva cererii guvernului ungar de a o supune dominaţiei şi oprimării. De aceea, „sub nicio condiţiune, naţiunea română nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărîtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber şi independent”. De asemenea, se sublinia că „naţiunea română din Ungaria şi Transilvania va fi una de aici înainte în veci, cu întreg neamul românesc”, ceea ce exprimă hotărîrea nestrămutată de înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român făcea cunoscut opiniei publice româneşti convocarea Adunării Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia, pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta invocîndu-se, din nou, principiul wilsonian, cel al autodeterminării popoarelor.

Alba Iulia – locul de convocare al adunării – era pe deplin indicat pentru desfăşurarea Marii Adunări Naţionale: era un vechi centru al Daciei şi al unui voievodat românesc, centrul celei dintîi uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul, locul martiriului lui Horea, Cloşca şi Crişan, locul întemniţării lui Avram Iancu, era oraşul cu numeroase şi adînci semnificaţii în istoria poporului român.

În zilele premergătoare Adunării Naţionale, zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos, se îndreptau spre Alba Iulia. Între cei peste 100.000 de participanţi, majoritatea ţărani, peste 10.000 erau muncitori şi meseriaşi. Convoaie nesfîrşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre cetatea în care cu secole în urmă intrase triumfal Mihai Viteazul. Descriind impresionat momentul, un martor ocular arăta: „Vin, tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă cu cîntece şi chiote, cu fîlfăieli de steaguri tricolore, cu vuiete de pasuri şi urcă spre poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli încetinate”.

Pregătirea politică a Adunării de la Alba Iulia a întîmpinat dificultăţi. Şedinţele pregătitoare din cele două zile care au precedat Adunarea au fost foarte însufleţite. Discutîndu-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau că unirea trebuie să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului.

Iuliu Maniu dorea ca unirea Transilvaniei cu România să fie condiţionată, invocînd înapoierea economică a Vechiului Regat şi necesitatea unei perioade de tranziţie de cel puţin 10 ani, timp în care Ardealul urma să aibă un guvern autonom, astfel să poată ridica treptat regăţenii la acelaşi nivel cu ardelenii.

Socialiştii, lucrînd sub influenţa Budapestei, cereau proclamarea republicii independente a Transilvaniei. În cele din urmă, s-a stabilit o înţelegere, renunţîndu-se la toate părţile şi la punctele de vedere prea intransigente şi s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar din Alba Iulia, s-au adunat cei 1228 de delegaţi oficiali, reprezentînd toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ale tineretului universitar. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Pe lîngă delegaţii oficiali, era o mulţime imensă de norod, peste 100 de mii, în afara cetăţii, pe Cîmpul lui Horea, ceea dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular.

În mijlocul aprobării unanime şi a unui entuziasm fără margini, în jurul orei 10, Ştefan Cicio Pop, în numele Consiliului Naţional Român, a deschis adunarea, rostind o amplă şi impresionantă cuvîntare, în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Vasile Goldiş a expus trecutul românilor de pretutindeni şi a argumentat necesitate unirii, Iuliu Maniu a explicat împrejurările în care se înfăptuie aceasta, iar Iosif Jumanca a exprimat adeziunea socialiştilot la actul unirii.

După verificarea mandatelor, în calitate de preşedinte al Adunării, a luat cuvîntul venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, care a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism continuitatea şi dîrzenia luptei românilor pentru unire, precum şi marea sa bucurie, satisfacţia de a fi văzut visul şi speranţele naţiunii române împlinite.

La ora 12, Vasile Goldiş, om de vastă cultură şi de înaintate concepţii social-politice, prezintă proiectul Rezoluţiei pentru unirea Transilvaniei cu România, care cuprinde principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit unirea. În primul articol al Rezoluţiei se proclama că „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre”

Restul Rezoluţiei cuprinde programul de aplicare: autonomia provizorie a teritoriilor pînă la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii politice, reforma agrară radicală, legislaţie ocrotitoare a muncitorimii industriale.

Adunarea a aplaudat însufleţitor prezentarea Rezoluţiei de către Vasile Goldiş. Gh. Pop de Băseşti, preşedintele Adunării, a consultat delegaţii dacă Declaraţia trebuie să fie votată în ansamblu sau pe puncte. Răspunsul Adunării Naţionale a fost ovaţionarea minute în şir a Unirii şi a documentelor sale. În această atmosferă de entuziasm patriotic impresionant, Gh. Pop de Băseşti anunţă, stăpînit de emoţie şi exprimînd voinţa naţională prin delegaţii aleşi, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România pe veci.

Vestea votării în unanimitate a Unirii Transilvaniei cu România la ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie 1918 a fost primită de mulţimea de pe Platoul Romanilor din afara cetăţii Alba Iuliei cu manifestări de bucurie nestăvilită. În timp ce sunetul clopotelor bisericilor de pe întreg cuprinsul Transilvaniei anunţa Unirea, mulţimea încunoştinţată izbucnea în chiote de bucurie „Trăiască România Mare”, ce parcă nu se mai sfîrşeau. Oamenii se îmbrăţişau, plîngeau de bucurie, intonau cîntece patriotice şi ovaţionau pe conducătorii mişcării pentru Unitatea Naţională.

O imagine deosebit de sugestivă ne-o descrie Emil Pop, un militant unionist: „După mai bine de trei ceasuri de aşteptare un freamăt general pune capăt cîntecelor şi dansurilor, vin deputaţii de la Adunarea din Cetate. O trăsură cu cai albi, ducînd pe cei doi episcopi, urmată de cei 1.228 de deputaţi, trec la pas printre statuile vii îmbrăcate în pănură. La sosire nu se mai termină „Să trăiască”. Apoi linişte mormîntală. Cei doi episcopi, Cristea şi Hossu, citesc Rezoluţia, la auzul căreia un tunet prelungit izbucnit din 100.000 de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul umanităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate. La tribune au început a vorbi poporului Ciceo Pop, Petru Groza, Silviu Dragomir, Iosif Jumanca, Aurel Vlad. Alergăm împreună şi ştergîndu-ne mereu la ochi, de la o tribună la alta. Retragerea s-a făcut ca şi defilarea, în muzică şi cîntări, în ordine. Am stat mult să văd mulţimea care se resfira. Am auzit de multe ori, pe mulţi din cei ce se îndreptau zicîndu-şi unul altuia: „Ne-am văzut visul cu ochii”.

După adoptatea Rezoluţiei Unirii, preşedintele Adunării dă cuvîntul lui AL. Vaida Voievod, care arată că pentru moment provinciilor unite cu Ţara Mamă le lipseşte un organism propriu, care să le conducă treburile administrative şi judiciare, sub controlul unei reprezentanţe a poporului. Propunea ca acest organism să se constituie sub forma Marelui Sfat Naţional, format din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleşi de Marea Adunare Naţională imediat, iar restul de 50 să die cooptaţi după consfinţirea Marelui Sfat. Marele Sfat Naţional era menit să exercite atribuţii legislative şi executive pe întreg teritoriul Transilvaniei şi Banatului, în cadrul autonomiei provizorii acordate acestor provincii pînă la întrunirea Constituantei.

În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a procedat la alegerea Consiliului Dirigent, care avea să exercite funcţii de guvern provizoriu al Transilvaniei în perioada de tranziţie pînă la integrarea acesteia în viaţa politică şi socio-economică a României.

Preşedintele Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu, iar ca membri, avînd calitatea de miniştri au fost aleşi, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, E. Haţieganu, V. Branişte, V. Bontescu, I. Suciu, R. Boilă, I. Fluieraş, I. Jumanca, V. Lucaciu şi Octavian Goga.

Este de remarcat faptul că, deşi social-democraţii români implicaţi direct în lupta pentru înfăptuirea unirii de la Alba Iulia, alături de Partidul Naţional Român, în Consiliul Dirigent, compus din 15 membri, doar Ion Fluieraş şi Iosif Jumanca au fost aleşi membri cu rol de „miniştri” cel dintîi la Resortul Ocrotirii Sociale şi Igienă, iar al doilea la Industrie.

Aceasta era o consecinţă directă a marginalizării social-democraţilor, după proclamarea unirii Transilvaniei cu România, rezervîndu-li-se un loc modest în procesul de integrare a provinciei în statul român.

A doua zi, la 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional hotărăşte să fie aduse la cunoştinţa regelui şi a guvernului Actele Unirii de către o delegaţie constituită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, din Al. Vaida Voievod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici.

Sosiţi la Bucureşti în 13 decembrie 1918, la Gara de Nord, au fost întîmpinaţi de membrii guvernului, în frunte cu primul ministru, Ion I.C. Brăîtianu, membri ai Marelui Stat Major, de generalul C. Prezan, de reprezentanţi ai Academiei Române, de o mulţime de locuitori ai Capitalei, care le-au făcut o primire sărbătorească. O zi mai tîrziu, la 14 decembrie 1918, a avut loc o recepţie în Sala Tronului, prilejuită de predarea Actului Unirii, un banchet şi un dineu oficial. La toate s-au rostit toasturi înflăcărate, subliniindu-se luptele grele purtate pentru unitatea şi însemnătatea desăvîrşirii acesteia.

„Vă aşteptăm de o mie de ani – spunea Ion I. C. Brătianu, la banchetul din seara zilei de 14 decembrie – şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată… Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfînta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.

La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand I, luînd act de hotărîrea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte, în lipsa parlamentului dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional, acoperit de o voinţă profund populară, al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincoace de munţi – Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul –, pămîntul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visurile lor.

Un an mai tîrziu, în cadrul dezbaterilor întîiului Parlament al României Unite, la 29 decembrie 1919, decretul Unirii primeşte putere de lege prin votul dat de deputaţii şi senatorii veniţi în Capitala ţării din toate provinciile României.

Marele Sfat Naţional şi-a încetat activitatea de facto la 11 august 1919 şi de jure în 20 noiembrie 1919. Consiliul Dirigent s-a autodizolvat, fapt consfinţit legal la 2 aprilie 1920.

La 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, între care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc recunoaşterea internaţională a unirii, pe vecie, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, hotărîtă la Alba Iulia în 1 decembrie 1918.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. ŞTEFAN PASCU, FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN – 1918, Ed. Academiei RSR Bucureşti, 1983, vol II.
2. IOAN AUREL POP, IOAN BOLOVAN, ISTORIA TRANSILVANIEI, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013
3. C.H. MARINESCU, EPOPEEA MARII UNIRI A ROMÂNILOR, Editura „Samia”, Iaşi, 2008

Articole din aceeasi categorie