A trăi din mister

Aceste rânduri se doresc a fi, mai degrabă, o invitație și, dacă se poate, o lansare în Taina lui Dumnezeu.

Misterul este „spațiul” acțiunii, al lucrării lui Dumnezeu; este „spațiul” intermediar aflat între ceea ce poate cunoaște și înțelege omul înainte și după ce Dumnezeu a lucrat. Ca exemplu, este spațiul dintre vizita îngerului Gavril, respectiv „fiat-ul” Fecioarei Maria (cf. Luca 1,38) și nașterea lui Isus Hristos.

A trăi din mister presupune a crede în cuvântul lui Dumnezeu lăsat nouă viu în Scriptură, de unde „ne privește”, ne vorbește. Desigur, și cuvântul Sfintei Scripturi trebuie înțeles și interpretat corect, însă, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și a avea comuniune cu El, este esențial să-L experimentăm ca „hrană”, căci «nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4,4).

A trăi din mister presupune a trăi din ceea ce nu înțeleg deplin. Și această subliniere este importantă: nu deplin. Înțeleg atât cât încape în mintea mea lărgită la maxim, iar când am atins limita maximă și, în mod coerent, istoria în cauză continuă, atunci mă bazez doar pe faptul că e coerent, deși nu înțeleg cum e posibil.

Luăm ca exemplu evenimentul central al mântuirii: învierea lui Isus. El a făcut miracole văzute de mulți cât timp a trăit pe pământ: a redat vederea orbilor, a înviat morți. A vorbit cum nimeni altul (cf. Ioan 7,46), și-a profețit moartea și învierea, a precizat că își oferă viața liber, nu s-a revoltat până în ultima clipă de viață, în chinurile paroxistice ale crucii. Până aici mintea noastră poate înțelege. Dar…, dar era om!… zdrobit, mort în mod autentic! Cum a trecut singur și nevăzut de nimeni în acele clipe prin „zidul” imposibil al morții, înviind? Cum poate un trup fără viață, stors de orice putere, scurs de sânge, străpuns de lance, să prindă viață din nou?

Nu știm. Știm că a spus anticipat că așa va fi. Unii L-au văzut înviat și au vorbit cu El, L-au atins și au mâncat împreună. Și toată această istorie, luată integral, e coerentă. Un sigur segment din ea este de necontrolat: cum a putut învia? Rămâne taina Sa. O păstrează pentru momentul reîntâlnirii cu El, „Acasă”, în Împărăția Cerurilor.

A trăi din mister înseamnă a experimenta progresiv, a fi început să experimentezi misterul, să constați că nu e o himeră, ci realitatea cea mai pură.

Experiența noastră omenească, constituția noastră psihologică și trupească ne cer să ne bazăm în deciziile noastre pe ceva palpabil, vizibil. A trăi din mister presupune exact contrariul: a ne baza pe dimensiunea spirituală, care este nematerială, intangibilă, invizibilă, necontrolabilă.

«Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?» (Luca 1,34), îl întreabă Fecioara Maria pe îngerul Gavril, vestitor al tainei conceperii lui Isus. Iar răspunsul mesagerului divin este acesta: „Bazează-te pe Spirit” – «Spiritul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca 1,35). „Pentru a se concepe o ființă în trupul tău, Maria, nu este nevoie de nimic altceva (material, din exterior), decât de propriul tău trup și de umbra Spiritului Celui Preaînalt și puternic”.

Și Maria a crezut, și astfel a început să experimenteze progresiv lucrarea lui Dumnezeu. A început să simtă-n trupu-i preacurat „țesându-se” o tainică viață, L-a văzut pe Isus născut în Betleem, crescând la sânul ei, și mai apoi împlinind misiunea pentru care Tatăl L-a trimis.

A trăi din mister are ca efect uimirea, stupoarea și crește încrederea. În contextul vindecării paraliticului la Betesda, Isus le vorbește apostolilor despre Tatăl care face lucruri minunate, adăugând un detaliu interesant: «pentru ca voi să vă mirați» (Ioan 5,20).

Despre ce fel de mirare este vorba? Cu siguranță, nu despre experiențe care să satisfacă o curiozitate vană. Lucrarea lui Dumnezeu nu are scopul nici de a înspăimânta, îndepărtând, și nici de a arăta marea putere a lui Dumnezeu, fără un scop bun anume. Mirarea despre care vorbește aici Isus este descoperirea lucrării lui Dumnezeu în favoarea noastră, este revelarea care „trădează” bunătatea-I fără margini și surprinzătoare, uluitoare, ori de câte ori este întâlnită. „Fenomenul” acesta se verifică de fiecare dată când experiența limitării noastre atât de profundă – în fața patimilor, în fața bolii, a morții – se întâlnește cu puterea bunătății lui Dumnezeu.

Să încercăm să intrăm în inima Martei și Mariei, surorile lui Lazăr din Betania. «Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!» (Ioan 11,21), își revarsă Marta durerea, iar Isus poruncește: «Lazăr, vino afară!» (Ioan 11,43). și «a ieșit mortul, legat la picioare și la mâini» (Ioan 11,44).

Puterea și bunătatea lui Dumnezeu nu sunt doar o realitate pusă-n pagini de evanghelii prăfuite, ci una vie, lucrătoare în fiecare zi a istoriei mântuirii pe care o trăim. Creștinul la care Dumnezeu găsește suficientă credință unită cu disponibilitatea reală de a se asocia misiunii Cuvântului întrupat, a lui Isus Hristos, acela va „atinge cu mâna”, în viața sa, tainica lucrare a lui Dumnezeu.

Pr. C.B.