81 de ani de la Dictatul de la Viena din 30 august 1940

Prin dramele care s-au abătut asupra poporului român, în vara anului 1940, acest an poate fi socotit cel mai nefast an din istoria României. În doar trei luni, între 26 iunie și 7 septembrie, prin amenințări și șantaj, România mare pierde circa 33% din suprafață și populație: Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord-Est și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

Evenimentele din anul 1940, cel puțin în ceea ce ne privește, nu au fost întâmplătoare și, poate, nici surprinzătoare pentru acea perioadă, dacă avem în vedere evoluțiile geopolitice și geostrategice din Europa, începând cu toamna anului 1938, odată cu semnarea Acordului de la München, din 29 septembrie 1938.

Ascensiunea imprevizibil de rapidă a Germaniei, după venirea lui Hitler la putere, în 30 ianuarie 1933, a constituit un act politic cu consecințe dintre cele mai grave pentru ansamblul relațiilor internaționale. Politica dusă de Germania și Italia, la care a aderat Ungaria, au condus, în final, la destabilizarea păcii în Europa, la subminarea tratelor de pace de la Versailles.

Făurind o armată dintre cele mai puternice și moderne din lume, Germania hitleristă începe expansiunea, mai întâi spre Europa Centrală și de Est. În martie 1938, Germania anexează Austria (Auschluss), iar în urma acordului de la München, din 29 septembrie, ocupă regiunea sudată a Cehoslovaciei și, în martie 1939, ocupă întreaga Cehoslovacie.

Dacă facem o scurtă analiză a raporturilor dintre Ungaria și Germania, în deceniul patru al secolului trecut, constatăm cu Ungaria fascisto-hitleristă a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich. Pentru a ratifica ceea ce considera „nedreptățile” de la Trianon, la jumătatea anilor ’30, Ungaria decide să-și urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania și Italia fascistă, prima țintă fiind Mica Antantă, a cărei membri: Cehoslovacia, România și Iugoslavia au fost beneficiari majori ai dezintegrării Ungariei Mari.

Recompensa pentru unguri

Evenimentele dramatice care vor urma vor  dovedi că ungurii au primit de la Hitler recompensa pentru ajutorul dat la realizarea anexării Austriei.

Ungaria, cu ajutorul Germaniei și Italiei, a reușit, în 1938, să facă primele breșe în sistemul de la Versailles-Trianon.

În temeiul așa-numitului prim arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, Ungaria obține de la Cehoslovacia, Provincia de Sus (Feludek) – o fâșie de pământ din sudul Slovaciei și vestul Ruteniei Carpatice. După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria a terminat ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice. Ambițiile revizioniste ale Ungariei, nu se opresc aici: Ea dorea să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră „Ungariei Mari” și pe care le pierduse, prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Cât privește raporturile României cu Germania, erau total diferite decât cele ale Ungariei. În perioada interbelică asistăm la germanofobia politicii românești, care avea la bază amenințarea revizionismului maghiar, teama că, la cererea Germaniei de rediscutare a termenelor păcii de la sfârșitul primului război mondial, înseamnă și revizuirea Tratatului de la Trianon, și, implicit, anexarea Transilvaniei la Ungaria.

În acest context internațional, va avea loc o încercare de apropiere a Germaniei față de România. În toamna anului 1936 și primăvara anului 1937. În cadrul unei întrevederi între Göring și ambasadorul României la Berlin, în numele lui Hitler, domnitorul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinație împotriva Germaniei și să se oblige la o neutralitate sinceră și viguroasă cu Germania, oferind în schimb recunoașterea și garantarea frontierelor României împotriva Ungariei și Bulgariei, iar la cererea României, chiar și împotriva Uniunii Sovietice”.

În finalul întrevederii, Göring avertizează că „dacă refuzați această propunere, Germania va căuta prieteni în altă parte și să nu vă mire dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria și Bulgaria”.

Refuzând oferta Germaniei, regele Carl al II-lea, guvernul de la București comunică lui Hitler că România rămâne fidela alianțelor încheiate cu Franța și Anglia.

Mai târziu, Carol al II-lea și Camarila și-au dat seama că au greșit fundamental sfidându-l pe Hitler și au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era prea târziu.

Apropiere între Germania și URSS

Spre sfârșitul deceniului patru al secolului trecut, are loc o apropiere între cele două puteri totalitate – Germania și U.R.S.S. –, concretizată în încheierea Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoțit de un protocol adițional secret privind delimitarea zonelor de influență în estul Europei de la Marea Britanie la Marea Neagră, obținând din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanșeze în Europa. Hitler va oferi în schimb o parte din Finlanda și Polonia Răsăriteană, țările baltice – Letonia, Lituania, Estonia – și Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi încorporate în cadrul U.R.S.S.-ului.

La București, Pactul Ribbentrop-Molotov a fost primit ca „o lovitură de teatru” sau un „trăsnet din senin”. Oamenii politici intuiau corect că partenerii s-au pus de acord și asupra teritoriilor de împărțit între ei, și că Polonia și România se aflau între ele. De fapt, Pactul Ribbentrop-Molotov însemna începutul sfârșitului României Mari.

La scurt timp, punând în aplicare articolele protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către armatele germane, la 1 septembrie 1939, și sovietice, la 17 septembrie ale aceluiași an. Polonia a fost împărțită între cei doi dictatori, Hitler și Stalin, pe baza acordului secret Ribbentrop-Molotov.

Prin victoriile militare în vestul Europei, asupra Danemarcei, Norvegiei, Olandei, Belgiei și Franței, prin reușitele diplomatice în sud-estul Europei, Germania a reușit, în 1940, să ia sub control, în diferite forme, întreg spațiul terestru dintre Oceanul Atlantic și linia de demarcație convenită de către Stalin și Hitler, consemnat în așa-numitul Pact Ribbentrop-Molotov.

Altă consecință a victoriei trupelor germane pe frontul de vest a fost influența hotărâtoare asupra situației politico-militare din sud-estul Europei. România, care își întemeia securitatea pe alianța tradițională cu Franța și Anglia, s-a văzut, deodată, singură, complet izolată, prinsă între cei doi coloși totalitari, Germania și U.R.S.S.

Capitularea Franței, la 22 iunie 1940, a fost momentul care a declanșat atacul final asupra României, care în perioada iunie-septembrie 1940 a fost dezmembrată, cu câștiguri directe pentru URSS, Ungaria și Bulgaria, și mai ales pentru Germania.

Începutul dezmembrării României din anul 1940 se găsește în acceptarea ultimatelor sovietice din 26-27 iunie 1940, prin care se cerea evacuarea și cedarea către U.R.S.S. a Basarabiei și Nordului Bucovinei.

Cotropirea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către U.R.S.S. a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru Budapesta și Sofia, care, cu sprijinul Germaniei și Italiei, și-au intensificat acțiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-quo-ului teritorial a fost violat de cele două guverne de la Budapesta și Sofia, declara că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României și cereau să aibă același tratament ca Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei și a sudului Dobrogei (Cadrilaterul), fără nici o rezistență armată din partea României. La granița cu România, Ungaria a concentrat aproape toată armata – 24 divizii, cu un efectiv de peste un milion de soldați.

Dându-și seama de gravitatea situației și de pericolul dezmembrării țării, Carol al II-lea încearcă să se apropie de Hitler, într-o scrisoare adresată acestuia, la 1 iulie 1940, cerând Germaniei să garanteze frontierele existente ale României și să trimită la București o misiune militară pentru a stabili o strânsă colaborare între armatele celor două țări.

La 15 iulie 1940, Hitler, printr-o scrisoare adresată regelui Carol al II-lea, arată că bunele relații între România și Germania depind de unele concesii teritoriale făcute de România Ungariei și Bulgariei. Pe un ton ultimativ, Hitler adaugă că, dacă nu se va integra în „noua ordine”, atunci sfârșitul va fi, probabil, chiar în scurt timp, „distrugerea României”.

Hitler atacă violent politica externă a României

La întâlnirea din 26 iulie 1940, din Germania, cu Giugurtu – primul-ministru și Manoilescu – ministru de externe, Hitler atacă violent politica externă a României, ostilă față de Germania – considera el – declarând că, dacă nu ar fi fost Titulescu și Gafencu „und die under”, nu ar fi luat ființă apropierea germano-maghiară.

În continuare, Hitler arată că „ostilitatea României a fost o cauză că Germania, cu ocazia pactului germano-sovietic, nu a opus nici o rezistență revendicărilor rusești asupra Basarabiei. Dacă atitudinea României ar fi fost alta, Germania nu ar fi abandonat-o”. Apoi Hitler le cere reprezentanților României să cedeze Ungariei o parte din Transilvania.

Cât privește pretențiile revizioniste ale Ungariei asupra României, Hitler forțează lucrurile și obligă cele două guverne, român și maghiar, să fie rezolvate prin înțelegeri între ele. În acest sens, s-au desfășurat, la Turnu Severin, în perioada 16-24 august 1940, tratativele româno-maghiare. Delegația maghiară a pretins alipirea la Ungaria a unui teritoriu ce reprezenta mai mult de jumătate din suprafața Transilvaniei. Delegația română a susținut  principiul schimbului de populație, cu rectificări minore de frontieră în favoarea Ungariei. Tratativele între cele două părți au eșuat.

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin păreau să mute dispută de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita declanşarea unui război între România şi Ungaria, care da peste cap planul Barbarossa (de atac asupra Uniunii Sovietice), împiedicându‑l de a se folosi în voie de poziţia strategică a României şi de resurse umane şi materiale, astfel că Hitler împreună cu Mussolini, şi‑au luat rolul de „arbitri” în această cauză pe care au hotărât să o rezolve singuri, fără conflicte militare. Aşadar, cei doi conducători ai Axei au invitat la Viena în ziua de 29 august câte o delegaţie împuternicită a guvernelor român şi maghiar. Delegaţia română a fost formată de Mihail Manolescu, ministru de externe al României şi din Vaier Pop, diplomat expert, iar cea mai maghiară de contele Csaki, ministrul maghiar de externe şi contele Teleki, primul ministru al Ungariei.

 

Discuţie preliminară cu Ribbentrop

Delegaţia română a sosit la Viena în 29 august 1940 orele 13:30. După sosire, Manoilescu a fost invitat la o discuţie preliminară cu Ribbentrop, care a ţinut până la ora 16:00. În cadrul acesteia i s‑a dat de înţeles că România va trebui să accepte cedarea către Ungaria a unui teritoriu a cărui suprafaţă nu a fost definitivată exactă, dar poate fi cuprinsă între un minim de 25.000 şi un maxim de 67.000 km2. Ministrul român a fost avertizat că pentru răspuns i se acorda câteva ore până seara; în caz de neacceptare, România va fi distrusă urmând a fi atacată de Ungaria şi Rusia Sovietică, iar, după cum a declarat Fabricius, în această situaţie „Germania şi Italia vor da ajutor Ungariei”, ceea ce ar fi putut însemna sfârşitul României. Ciano confirmă ameninţarea sovietică „dacă nu a acceptaţi arbitrajul, ocupăm imediat Moldova până la crestele Carpaţilor”, lăsând să se înţeleagă că la 30 august ar putea fi atacată de Ungaria şi Rusia. Vestea a venit ca o lovitură de trăsnet pentru cei doi diplomaţi români cărora li s‑a părut că au înţeles greşit. După ce s‑au convins că aşa stau lucrurile, Manoilescu şi Vaier Pop i‑au contactat din nou pe Ribbentrop şi Ciano, le‑au spus că ei nu au mandat să accepte cedări teritoriale şi că guvernul de la Bucureşti i‑a trimis de la Viena pentru negocieri. Timpul acordat românilor pentru răspuns fiind absolut insuficient, au solicitat un răgaz pentru informarea Bucureştiului, care a convocat urgent Consiliul de Coroană din 30 august 1940 ora 2 dimineaţa. După grele dezbateri, desfăşurate sub presiunea venită de la cabinetul lui Ribbentrop din Viena, Consiliul de Coroană a adoptat, în jurul orei 4 dimineaţa, hotărârea de acceptare a „arbitrajului” germano‑italian pe care a comunicat‑o imediat telefonic la Viena. Ceremonia acceptării şi semnării dictatului a avut loc în salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena, programată a nu dura mai mult de o oră (13:30‑14:30).

Pe cele 8 scaunele din jurul mesei rotunde au luat loc: von Ribbentrop, contele Ciano, Manoilescu și Csaki în calitate de reprezentanți a României, respectiv ai Ungariei, contele Teleki și Valer Pop, ca observatori, precum și încă două persoane din partea germană și italiană. Ribbentrop deschide ședință cu un salut cordial, călduros, la adresa contelui Ciano, apoi salută amabil pe reprezentanții României și Ungariei, numaidecât după aceea dă cuvântul ministrului Schimdt pentru citirea hotărârii de arbitraj în limba germană, apoi în limba italiană, al cărei text, însoțit de câte o hartă se împarte tuturor celor de la masă. În momentul când Manoilescu vede pe hartă chipul schilodit al României este puternic șocat de enorma nedreptate ce ni s‑a făcut prin această soluție insuportabilă; i s‑a făcut rău; a fost nevoie de intervenția urgentă a medicilor pentru a‑l scoate din starea de leșin. Sub stricta supraveghere a lui Ribbentrop, ședința s‑a desfășurat telegrafic. La un semnal al lui Ribbentrop, intră în salonul reprezentanți a presei; Ribbentrop rostește o scurtă cuvântare, Ciano – una ceva mai lungă, apoi ședința se ridică. Totul s‑a petrecut fulgerător. În realitate, protocolul, alcătuit din șapte puncte, care a fost semnat la 30 august 1940, împreună cu anexele sale, a fost stabilit de Hitler încă din 27 august 1940.

Din toate punctele de vedere, acest act este un dictat, iar ceea ce s‑a petrecut în 30 august 1940 la Viena, s‑a vrut să fie un arbitraj, dar nu a fost decât un simulacru prost regizat. Prin acest act samavolnic s‑a rupt din trupul României și s‑a încorporat Ungariei partea de nord‑vest a Transilvaniei, în suprafață de 43.492 km2 cu 2.667.000 de locuitori din care 52% români, 37% maghiari, 5,7% evrei, 2,8% germani.

Nul de drept și neavenit

Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 este nul de drept și neavenit, nu numai fiindcă a impus României prin forță și constrângere de puterile Axei, ci fiind că el nu purta semnătura celui de‑al doilea delegat, dr. Valer Pop, ci doar ministrului Manoilescu. Într‑adevăr, deplinele puteri pentru acceptarea arbitrajului au fost date lui Manoilescu și lui Valer Pop în mod colectiv, deci România nu putea fi angajată valabil printr‑o semnătură.

Motivul pentru care Arbitrajul nu au fost ratificat niciodată de regele Carol al II‑lea, nici de Parlament și nici de generalul Antonescu. Ba mai mult, textul așa‑zisului „Arbitraj” nu a fost publicat nici în „Monitorul Oficial”. El „a creat o stare de fapt, care nu s‑a transformat intr‑o stare de drept”. Abia anularea „Arbitrajul” de la Viena din 1940 în urma hotărârilor Conferinței de Pace de la Paris (1946) și revenirea Transilvania de Nord‑Est la România, ne‑a adus starea de drept consfințită prin Tratatul de la Trianon.

S‑a discutat mult și se mai discută dacă România trebuia sau nu să accepte „Arbitrajul” de Ia Viena din 1940.

Plecând de la realitatea existentă atunci, trebuie arătat că la Viena România a fost pusă numai în fața alternativei de a accepta sau nu un arbitraj al puterilor Axei, fără rezerve și fără condiții. Alegere era, în realitate de a fi sau nu a fi.

1) Acceptarea „Arbitrajului” înseamnă păstrarea, existența României ca stat, redusă teritorial și etnic, cu frontierele noi garantate de Germania și Italia, care ne fereau de pericolele care ne amenințau, în continuare, din partea Ungariei și a Uniunii Sovietice, nemulțumite de ceea ce au cotropit din teritoriul României în vara anului 1940. Ungaria dorea ocuparea întregi Transilvanii și a Banatului, iar Uniunea Sovietică aștepta momentul potrivit pentru ocuparea întregii Moldove până la Munții Carpați. Conform prevederilor Pactului Csaki‑Molotov, încheiat la sfârșitul lunii august 1940, urma stabilirea graniței comune ruso‑ungare pe Carpații Orientali. Hitler este informat despre această înțelegere de către Ciano, a urgentat „Arbitrajul” de la Viena, oprindu‑i în felul acesta pe unguri să ratifice Tratatul care ar fi permis Uniunii Sovietice să treacă peste România și să ajungă vecină directă cu Germania.

2) Respingerea „Arbitrajului” de către România ducea inevitabil la război cu toți vecinii pe care îi aveam atunci – nu mai aveam granița cu Cehoslovacia și Polonia, ocupate și destrămate în anul 1939 de către Germania, Uniunea Sovietică și Ungaria – care ar fi dus inevitabil la desființarea totală a Statului Român și probabil la distrugerea structurii organice a neamului ceea ce este indispensabil ființei și refacerii unei neam, a însuși sufletului său.

Avem convingerea că alegerea primei variante a fost și corectă!

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut