30 de adamante întru nemurire: DANSUL, MUZICHIA ȘI CUVÂNTUL. Dor Transilvan

Atunci când trei decenii de existență așează în coroana Timpului 30 de diamante, se cheamă că astrele au aliniat corespondențele sufletești. Și vrerea a născut, la moment oportun, oameni care au îmbrăţişat cu pasiune și totală dăruire tot frumosul din lumea noastră ancestrală. Acesta e, aș zice, clipa celestă în care detaliile se caută și se întregesc până la o desăvârșită armonie cu sine și cu firea.

     Ansamblul folcloric „DOR TRANSILVAN” s-a plămădit în acel aprilie a leatului din secolul trecut, piatră de hotar pentru 1994. Din dragoste de dans, cânt și țâpurituri – o poveste făr’ de început și sfârșit a sufletului românesc.

     O lume s-a năruit și o alta îi lua locul. Iar tăvălugul a pus la pământ, zeci și zeci de ansambluri folclorice. Lipsite de finanțare, dansatori, muzicuși, instructori și coregrafi trăiau senzația suspendării în timp, frustrând lumea de acea hrană a sufletului care întreține făclia iubirii a tot și toate. Au venit la masa bogată a ospățului moșii și strămoșii, dând imbold celor contemporani să reia firul presărat cu nestematele folclorului autentic într-un real dialog cu spectatorii avizi de frumos.  Iar cel care a stâlpuit ideea de renaștere a unui ansamblu folcloric autentic a fost actualul director artistic, domnul Tiberiu Groza.

     Acum, la ceas aniversar, l-am invitat pe domnia sa să deslușească cititorilor ziarului și, deopotrivă, spectatorilor calificați întru frumos, momentele de început și parcursul de excepție al unui ansamblu de amatori, ridicat, la puterea oricărui ansamblu profesionist al genului.

–   Stimate Tiberiul Groza, mereu mi-a plăcut să plăsmuiesc. Dați-mi, vă rog, o mână de ajutor, întoarceți-mă în timp, și vorbiți-mi despre începutul dorului de… „Dor Transilvan”.

–    Îmi amintesc că erau vremuri de mare degringoladă. Dispăreau unități economice de mare putere financiară, și odată cu ele, și ansamblurile folclorice. Se devaloriza totul, inflația ajungând – incredibil! – la 260 la sută. Nu am putut suporta ideea de a rămâne fără dans și muzică, așa că am hotărât să dau curs unui imbold mai vechi: eram președintele sindicatului de la IJTL și am adunat dansatori de la fostele ansambluri ale întreprinderilor „Unirea”, „16 Februarie” și puținul care a mai rămas din „Rapsodia Someșeană”, ansamblul care, într-un turneu în Statele Unite ale Americii a hotărât să trimită acasă doar… costumele. Oamenii alegând să trăiască și să muncească într-o țară liberă. Aveam puțin timp la dispoziție. Mandatele de președinți de sindicat erau de 2 ani și la 29 de ani câți aveam atunci – cu entuziasmul și, aș zice, inconștiența tinereții – am adunat o trupă. Era primăvara renașterii ansamblului folcloric „Dor Transilvan”.

–    Fără intenția de a vă lăuda, cred că a fost un act de mare cutezanță. Îmi amintesc că nimic nu era așezat, totul era într-o continuă mișcare, browniană, aș spune, în care neprevăzutul pândea la fiecare colț.  A fost sau, mai bine spus, v-a fost greu?

–    Nu atât alcătuirea trupei, cât faptul că mi-am propus de la început un înalt standard de manifestare. Gândul meu era să „pornesc motoarele” și să deleg puterea celor care urmau să instruiască ansamblul. N-a fost să fie. Numeroasele probleme apărute în montarea spectacolelor, organizarea oamenilor, participarea la festivaluri și multe altele, m-au făcut părtaș la un proces care – iată! – durează și astăzi. Atunci, însă, trebuia să fac față principalului obiectiv al sindicatului de a păstra locurile de muncă ale oamenilor. Iar ansamblul a răpit din tot timpul meu de dezvoltare personală, momentelor ce ar fi trebuit să fiu mai aproape de familie etc. Am avut, însă sprijinul necondiționat și, recunosc, foarte important al soției, care m-a susținut în totalitate, iar după retragerea mea din președinția sindicatului, de înțelegerea și suportul total al conducerii Companiei de Transport Public. Evident că n-aș fi reușit, dacă n-ar fi existat aprecierea și sprijinul directorului de atunci și acum al companiei, domnul ing. Liviu Neag.

–    Standardele înalte pe care le-ați impus de la început s-au întâlnit, în mod fericit, cu exigențele publicului, receptor educat în ale frumosului și autenticului de dintotdeauna. Cum s-a întâmplat acest lucru?

–    Dacă stau să mă gândesc, am imprimat ansamblului o enormă disponibilitate pentru abordarea unui repertoriu divers. Și am fost pe aceiași lungime de undă cu instructorii, care și-au propus să promoveze, în primul rând, muzica și dansul ardelenesc, cu pigmentări din ce în ce mai accentuate din repertoriul celorlalte regiuni folclorice ale țării. Avem suite de mare respirație din împrejurimile Clujului, suita de la Chinteni, prima montare de anvergură, cu care am participat și la „Cerbul de Aur”, dar și montări din Oaș, Cornu, Bihor, Călușari etc. Am dat spectacole de ținută în fața exigentului public din Cluj-Napoca, da și din alte părți ale țării; am bătut în lung și-n lat trei continente, iar festivalurile la care am participat au consolidat prestigiul ansamblului nostru; am câștigat numeroase trofee la festivalurile-concurs și am legat prietenii, am socializat și am făcut cunoscut dragul de cânt și dans al poporului nostru în America, Asia și, desigur, Europa. Am legat prietenii de-o viață cu ansambluri similare din Italia, Franța, Anglia, Cehia sau Polonia și au purtat frumusețea portului popular românesc în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Îmi amintesc că la Festivalul de folclor de la Shanghai (China) am avut un succes deosebit. Un întreg bulevard, cu șase benzi pe sens, s-a transformat într-o uriașă scenă, în care carele alegorice au prezentat formații artistice din 40 de țări. România, prin „Dor Transilvan” a fost aplaudată la scenă deschisă, având, în tribune, 80 de consuli și peste 200.000.000 de urmăritori la televiziunile acestei țări.

–    30 de ani de împliniri, aș zice…

–    … 30 de ani în care ne-am bucurat de aprecierea sinceră a multor popoare. Asta ca să nu mai vorbim despre comunitățile românești, cu care am împărtășit, reciproc, sentimente de înaltă preţuire și iubire de patrie.

–   Anii aceștia înseamnă o bună bucată din existența dumneavoastră.

–   Jumătate din viață, dacă stau să mă gândesc bine. Sigur, a fost multă muncă, dar și satisfacții pe măsură. Întâlnirile cu marii folcloriști au adus un plus prestațiilor noastre. Trebuie să-l amintesc aici pe prof. Florin Ciobanu, fostul director al Liceului de coregrafie din Cluj-Napoca, cu care am avut o îndelungată și fructuoasă colaborare; apoi interpreți de marcă care au dus pe cele mai înalte culmi muzica populară:  Sava Negreau-Brudașcu, Grigore Leșe, Dumitru Fărcaș, Dumitru Sopon ș.a. Pentru unii timpul s-a oprit demult, iar clepsidra a consumat nisipul existenței pământești. Dar au rămas și, sunt sigur, vor rămâne în inimile oamenilor, în conștiința colectivă, care nu-și uită și-și prețuiește valorile autentice. Ansamblul „Dor Transilvan” , însă, merge mai departe, spre destinul ei de purtător de tot mai frumos. Generațiile se schimbă, mentalitățile la fel, dar ceea ce-i în gena acestui popor nu poate decât să dăinuie. În veșnicie.

–   La vie n’a pas d’age – viața nu are vârstă spunea, undeva, Jaques Prevert. După cum nici muzica, nici dansul și nici cuvântul nu îmbătrânesc.  Punctează clipe de existență. Se maturizează, doar. Capătă consistență. Cum vedeți, așadar, din această perspectivă, viitorul?

–    În etapa imediat următoare, săptămâna viitoare, bunăoară, avem trei zile aniversare. Dintre care două sunt rezervate spectacolelor (vineri, 12 și duminică, 14 aprilie 2024, ora 18,00 n.n), la Casa de cultură a studenților „Dumitru Fărcaș” din Cluj-Napoca.  Și imediat după, încep repetițiile pentru festivalul din această toamnă de la Shanghai. Dacă în primul nostru turneu am dat spectacole în fața spectatorilor chinezi cu ocazia Centenarului Unirii, acum vom rememora bicentenarul nașterii marelui erou al moților și neamului, Avrămuț. Pilda Iancului va fi în inimile noastre și vom transmite prim dans, cânt și vorbă meșteșugită această emoție adâncă și în celălalt colț de lume. Vom merge acolo cu cei mai buni dansatori și cei mai valoroși colaboratori în ale cântului folcloric românesc.

***

 Seara și-a tras demult pleoapele peste agitația orașului.

     În sala de pe str. 21 Decembrie nr. 128, repetițiile sunt în toi. În timp ce interlocutorul meu îmi vorbește de numeroasele CD-uri, apariții la televiziunile  și studiourile de radio naționale și locale, participări la evenimente importante din orașele țării, nunți, festivaluri, rămân entuziasmat de izbucnirile îndrăzneţe ale dansatorilor. Stăpânite greu. Dominate anevoie de impetuozitatea dialogului cu orchestra.

     Plăsmuiesc. Mereu mi-a plăcut să visez despre ce și cum în viitorime. Și, când se-ndimineață și mă ține-un gând în viață, e cel mai ușor lucru din lume să văd cu ochiul minții,  generați și generații. Rostogolind în eternitatea unui scântei, soclul temeinic, pus cândva, în leat 1994, spre veșnică perpetuare a geniului culturii tradiționale, tezaur cu diamante în coroana nemuririi. Iar cele 30 de adamante de acum, se vor transforma, poate, în alte sute și sute – rod al muncii și pasiunii pentru ceea ce e mai drag și mai drag sufletului  întemeietorului – un ansamblu folcloric cu adevărat profesionist. Când cei de azi vor fi moșii și strămoșii celor ce va să vie, vor retrăi – sunt sigur – acea suspendare în timp, când pasărea călătoare în ciudățenia ei, cum Timpul nostru și al lor, a făcut ca firul folclorului de demult să nu se rupă.

Niciodată, niciodată.

Dialog realizat de:

Radu VIDA,