“Zîmbetul clepsidrei” de Gavril Moisa

ZAMBETUL-CLEPSIDREIPoetul, eseistul şi epigramistul Gavril Moisa este din nou în librării cu a şaptesprezecea carte a sa, volumul de poezii intitulat simptomatic “Zîmbetul clepsidrei” (Editura Napoca Nova, 2013). Structurat în două cicluri, ”Femeia sufletului meu“ şi “Ferestrele iubirii“, volumul este dedicat, ca un gest de nobleţe sufletească, soţiei sale, la împlinirea unei frumoase vîrste. Autorul este membru al Ligii Scriitorilor, deţinînd funcţia de secretar general; este membru al Uniunii Epigramiştilor din România, unul din directorii revistei “Agora literară“, publicaţie a Ligii Scriitorilor Români, vicepreşedinte al Cenaclului “Satiricon“ şi al Cenaclului “Artur Silvestri“ din cadrul Filialei Cluj al Ligii Scriitorilor.

Avînd un titlu metaforic – excluzînd faptul că zîmbetul e rîs fără sunet, exprimat prin destinderea buzelor, iar clepsidra este un instrument cu ajutorul căruia se măsura în trecut timpul după cantitatea de apă sau nisip scursă dintr-un recipient – înţelegem că poetul a dorit să spună că timpul, chiar dacă a trecut, rămîne mereu în faţa iubirii un veşnic surîs, optimist, “Dînd nume ciudate iubirii/ Şi ochilor tăi/ Şi dimineţii.“(Zîmbetul clepsidrei)

Mînuitor excelent al versului clasic, poetul, este sedus de himera clasicităţii, şi bine face, fiindcă iubirea se poate exprima numai prin “muzica“ interioară a versurilor, a rimei, ritmului şi metaforei, în care s-a “turnat “ ingeniozitate şi sentiment: “Nu sînt în marmură cioplit/ Sînt doar în cărţile nescrise,/ Iar pentru toţi ce m-aţi iubit/Am fost un vînzător de vise.”(Scrisoare)

Expresia barocă ascunde în spatele virtualităţii o percepţie duioasă, cu alunecări spre o tristeţe a timpului ce trece: ”Să-mi fie drumul luminat şi sferic/Cînd voi păşi cu tine-n întuneric,/Să-mi spui că mă iubeşti, în şoapte,/ şi-am să te-aştept şi dincolo de moarte.“(Rugîndu-mă la cer). Poetul este uneori şi şugubăţ strecurînd glume ce înviorează versul. Epigramistul nu se dezminte: ”Iubito, – au înflorit bagrinii!/ Te-aştept la fel ca înainte,/Ne vom înmiresma plămînii/ Şi-ţi jur că nu voi fi cuminte!“(Floare albă de bagrin). Uneori, poetul are gust pentru melancolia jucăuşă, cultivînd în linia unor Regnier şi Laforgue gesticulaţia studiată, retorismul şiret, alături de modestie, propuse pentru a da farmec şi ingenuitate poemelor: “M-aş duce să mă cert cu lupii/În dimineţi crepusculare,/Dar clipele, tot mai flămînde,/Îmi cer o altă provocare.//Noi, doi nebuni, ca două umbre/Cu măşti şi chipuri de strigoi,/Plutim, purtaţi de-aceleaşi vise,/Pe-alei străine fără noi.”(M-aş duce).

Teama, dorinţa, îmi aduc aminte de poezia “Sburătorul“ a lui Ion Eliade Rădulescu, fapt care ridică mecanica textului spre un sens mai înalt. Scenariul volumului e bine conturat, lăsînd impresia unei precizii a monturii lirice, poemul fiind încărcat de un halou misterios-romantic. Ca într-o pictură de Chirico, e sufficient ca în vidul realului să apară cîteva detalii emblematice. Complicitatea poetului cu propriu-i discurs e disimulată pînă la a sugera impersonalitatea. Fire invizibile ţin însă riguros decorul în mînă pentru a evita oscilaţia: ”Mă joc cu candele aprinse,/Mă-mbrac în straiele de sfînt,/Prin mănăstiri de îngeri părăsite,/Cînd vreau Dumnezeirea să o simt.“(Joc de iubire ). Gavril Moisa este un sentimental rafinat, prin aceea că transfigurează în chip superior şi controlat reflecţia lucidă, candoarea şi iubirea.

Al. Florin ŢENE

Articole din aceeasi categorie

    Nu exista articole asemanatoare