300 de ani de la moartea cărturarului Dimitrie Cantemir

Cărturarul Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (martie-aprilie 1693; 1710-1711), s-a născut la 26 octombrie 1673, la Iaşi, fiind fiul răzeşului Constantin Cantemir, de origine modestă, care s-a ridicat la demnitatea de domn al Moldovei (1685-1693), prin merite militare, şi al Anei Bantâş, ce provenea dintr-o familie de mici boieri. Domnia scurtă nu i-a îngăduit să se afirme ca domn, însă educaţia aleasă şi scrierile sale l-au aşezat între „nemuritori”, potrivit lucrărilor ”Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979) şi „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

Prin grija tatălui său, ce avea puţine cunoştinţe, a căpătat o importantă educaţie, ce s-a realizat de-a lungul mai multor ani. Se pare că dragostea pentru învăţătură a moştenit-o de la mama sa, o femeie cu o cultură bogată. Şi-a început educaţia cu vestitul erudit grec Ieremia Cacavelas, teolog, poliglot şi călător prin Europa, care a fost adus la Iaşi de tatăl său, în 1688. De la acesta a învăţat limbile greacă, latină şi slavonă, asimilând şi primele noţiuni de filosofie.

Dimitrie Cantemir s-a aflat la Constantinopol, între 1689 şi 1691, turcii cerându-l drept garant (capuchehaie) al fidelităţii tatălui său faţă de Înalta Poartă. A profitat de această stare de lucruri şi şi-a continuat educaţia la Academia Patriarhiei Ortodoxe (Marea Şcoală) din Fanar, un cartier din Constantinopol, unde cu profesori celebri a studiat limbile turcă, arabă şi persană, dar şi cultura, literatura, religia şi muzica turceşti. A continuat să studieze filosofia, stabilind în acelaşi timp, legături cu personalităţi diplomatice, ştiinţifice sau religioase din capitala Imperiului Otoman. Cu mici întreruperi, Dimitrie Cantemir a rămas în mediul capitalei otomane mai bine de două decenii. Talentele sale artistice şi erudiţia l-au făcut agreat în societatea marilor demnitari turci şi chiar la Curtea sultanului Ahmed al III-lea, conform lucrării ”Dicţionarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

S-a întors în Moldova în 1691. Cu puţin timp înainte de moartea tatălui său (1693), Dimitrie Cantemir a fost ales domn al Moldovei (martie-aprilie 1693), de către boieri. Turcii nu au acceptat această alegere, preferându-l pe Constantin Duca, susţinut de Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti. După doar 20 de zile de domnie, Cantemir s-a întors la Constantinopol, unde şi-a continuat studiile, cumpărând şi un palat în care să locuiască. Din 1695, când fratele său, Antioh Cantemir, a urcat pe tronul Moldovei (1695-1710), el a rămas capuchehaie, ca reprezentant al acestuia, până în noiembrie 1710, când turcii l-au numit pentru a doua oară domn al Moldovei.

Pe lângă învăţătură, Dimitrie Cantemir era interesat şi de deprinderea experienţei militare, însoţind oastea otomană la asediul unei cetăţi din Serbia (1697). Între 1700-1710, a fost ocupat cu studiile, cu scrisul şi cu muzica, compunând unele piese muzicale şi cântând la tanbur (un fel de chitară) pe la ospeţele marilor dregători otomani. Considerat de turci un mare muzicolog, s-a numărat printre primii învăţaţi care au adunat folclor turcesc şi l-a transcris printr-un sistem de notaţie muzicală inventat tot de el.

În 1699 s-a căsătorit cu domniţa Casandra, fiica fostului domnitor muntean Şerban Cantacuzino. Au avut şase copii: Maria, Smaranda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Singurul care a făcut o strălucită carieră diplomatică a fost Antioh, poliglot şi el. A fost apreciat de Montesquieu şi a purtat cu Voltaire o corespondenţă pe tema originii familiei Cantemir, potrivit ”Dicţionarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

Interesele Porţii în partea de nord a Imperiului au dus la numirea sa pe tronul Moldovei, în noiembrie 1710. A contat în alegerea sa şi rivalitatea cu domnul Constantin Brâncoveanu, pe care trebuia să-l supravegheze.

În plan intern, Dimitrie Cantemir şi-a format Sfatul Domnesc din boieri fideli familiei sale, printre care s-au aflat cronicarul Ion Neculce, mare spătar (conducătorul oastei), Ştefan Luca, mare vistiernic sau Nicolae Costin, mare logofăt. A redus mult dările care trebuiau plătite de diferite categorii sociale, îndeosebi de boierii mici şi mijlocii, încercând statornicirea unui stat centralizat domnesc. A atras de partea sa biserica, reintegrând ţării o serie de domenii mănăstireşti închinate patriarhiilor din Orient şi creând astfel un venit fix al vistieriei domneşti, potrivit volumului ”Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979).

În ceea ce priveşte politica externă, Cantemir s-a situat în conflictul ruso-turc de partea Rusiei. Lipsit de vocaţie politică şi putere de previziune, Cantemir a încheiat, la 13 aprilie 1711, un tratat de alianţă (alcătuit chiar de el) cu Petru cel Mare, la Luţk, prin care domnul Moldovei dorea să asigure independenţa şi integritatea ţării sale împotriva oricăror ingerinţe externe. Operaţiile militare au început la 30 mai 1711 şi s-au încheiat cu lupta decisivă de la Stănileşti (8-12 iulie 1711), în care turcii au învins. Conform prevederilor tratatului de la Luţk, el a fost nevoit, împreună cu familia, dar şi cu alţi compatrioţi, să se retragă în Rusia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. A locuit la Moscova (1713), apoi la Sankt Petersburg (1719), potrivit „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008). După moartea doamnei Casandra (1713), s-a recăsătorit cu Anastasia, fiica cneazului şi generalului Ivan Trubeţkoi.

La 11 iunie 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin, pe baza lucrării „Descrierea Moldovei”, la propunerea filosofului german, Gottfried Wilhelm von Leibniz, consacrare care l-a plasat drept cel mai bun cunoscător, în epocă, al problemelor orientale, printre savanţii de renume european ai secolului. Între 1714-1722 şi-a redactat cea mai mare parte a operelor, în special cele istorice.

Agreat de Petru cel Mare, în 1721 a fost numit sfetnic intim al ţarului şi membru al guvernului, fapt ce a atras ostilitatea unei părţi a nobilimii ruse. Cantemir a contribuit la numeroase decizii istorice ale statului şi la orientarea europeană a culturii ruseşti. A colaborat la planurile ţarului de construire a oraşului Sankt Petersburg. L-a însoţit pe ţar în campania antiotomană din Caucaz (1722).

După distincţia venită de la Academia de la Berlin, o caracterizare elogioasă a fost făcută de Moreau de Brassey (fost ofiţer în armata rusă la Stănileşti) în cartea sa de memorii apărută la Amsterdam, în 1716. În 1719 i s-au închinat două ode în limba latină. Prima – ”Odă spre lauda operei serenisimului principe Dimitrie Cantemir numită ‘Sistemul despre religia şi starea imperiului turcesc”’ (în traducere) – a fost semnată de Teofilact, rector al Academiei din Moscova. A doua odă, foarte amplă, aparţinea celui de-al doilea rector al Academiei moscovite, profesor de filosofie, Gedeon Wiszniowski, fiind dedicată ”Preastrălucitului şi preaînaltului Dimitrie Cantemir, principe al Sfântului Imperiu Rusesc, domn ereditar al Ţării Moldovei”. Ambele texte elogiau mintea excepţional dotată a principelui moldovean, cunoştinţele sale extrem de vaste, se arată în volumul ”Dicţionarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

Dimitrie Cantemir a murit la 21 august 1723 şi a fost înmormântat în Biserica Sf. Constantin şi Elena din Moscova. Osemintele sale au fost aduse în ţară şi reînhumate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, abia în 1935.

Din opera enciclopedică a cărturarului moldovean, considerată în termenii lui Horaţiu, un monument „mai trainic decât arama”, amintim: ”Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul” (Iaşi, 1698); „Metafizica” (1700); „Logica” (1701); „Fizica universală a lui Van Helmont” (1701); „Tratat de muzică turcească” (1704); „Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb” (1704-1705, tipărită foarte târziu, în 1883); „Studiu asupra naturii monarhiilor” (1714); ”Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (”Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi”) (1714-1717); tratatul ”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” (”Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”) (1714-1717; a fost tradusă în engleză şi tipărită între 1734-1735, apoi, franceză, 1743, şi germană, 1745); „Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor” (1718); ”Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis” (1720); „Despre conştiinţă” (1722); „Sistema religiei mahomedane” (1722); „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1723).