Citind proaspăta plachetă de versuri a clujeanului Marius Țion, intitulată romantic „Prin lanurile înserării”, apărută la eleganta editură Casa Cărții de Știință (mai, 2023), editură condusă exemplar de domnul Mircea Trifu, mi-a venit în minte o secvență din romanul lui Octavian Paler, „Viața pe un peron”, aceea în care autorul vorbește despre globurile din copilărie, formate din stanioluri multicolore, adunate unul peste altul și, pe măsură ce se mărea, globul acela arăta ca un ghem fermecat prin care sau în care puteai vedea, oglindindu-se, lumea, cu toate ale ei. Fiind strălucitor și colorat, desigur, ceea ce vedeau în el ochii de copil erau imagini frumoase, chiar fermecătoare ale Vieții. Mărturisesc că și eu am făcut astfel de globuri din staniolul aruncat sub podulețul din centrul satului, lângă bufetul cu terasă, ce proveneau de la îmbrăcatul dopurilor din plută ale sticlelor cu vin. Un timp, și globurile astfel alcătuite, amiroseau a licoarea afuzali din podgoriile dobrogene. Ei bine, citindu-i poeziile, am avut o tresărire, ele păreau a fi alcătuite precum acele globuri din staniolul copilăriei. Fiecare poem pare a fi alcătuit din mai multe poeme scurte, profunde, de concentrație și frumusețe orientală. Par a fi fost scrise separat și, mai apoi, selectate/montate printr-un procedeu misterios, ca-ntr-un puzzle al răsuflării, pentru alcătuirea poemului zvelt și de întindere, așa încât observatorii întâmplători ai poeziei lui – ce împânzesc nefericit azi întregul centru cultural al orașului, ca să nu spun au pus stăpânire pe el –, încât, spuneam, aceștia să nu-i mai impute că scrie doar „mici poezioare”, și nu întinderile poetice optzeciste, pe care ei le scriu, dar a căror profunzime ei doar o mimează. Citești poemul astfel alcătuit și ești stăpânit de solitudinea mirării. Pătrunzi cu sfială în chilia de taină a nopții meditației și a visării. Nefiind calofilică, poezia lui Marius Țion este frumoasă prin limbaj și misterioasă prin muzica ce izvorăște discret, spațiul predilect al ei fiind cel aseptic. Ea are darul curățirii, așa cum este cel al împărtășaniei, al cuminecăturii. Marius Țion întoarce conștiincios spatele poeziei bezmetice, și nu este singurul în această retragere, poezie pe care unii din generația sa o scriu azi, antologatorii stângaci și universitari cuprinzându-i cu predilecție și în grabă în antologiile lor inexpresive, prefăcându-se că nu există poeți merituoși în blestemata, dar merituoasa generație amalgamată de după revoluție.

Având însușirile unui lord, poetul urcat în locuire pe dealul fânațelor și-a creat un spațiu aristocratic în care se trăiește, înnobilându-și casa cu piatră rară, cu marmoră diafană cu irizații, în afara ei, desigur, iar înlăuntrul ei, cu decorațiuni din ce în ce mai rare azi chiar și-n casele unora dintre intelectuali: cu cărți și cu tablouri de artă, mai ales cu cele din urmă. Marius Țion este nepotul lui Al. T. Țion, pictorul clujean, dar și poetul blajin, prieten cu Victor Felea, dar și membru al Cercului literar de la Cluj-Sibiu.

Într-un astfel de spațiu predilect, Marius Țion are șansa contemplării. Așezat discret în balconul înserat, cu spatele spre fânațe și cu fața spre orașul care l-a îngăduit, poetul vede răsuflarea perlată a lui Dumnezeu. Prin lumina filtrată a acesteia, poetul vede idei: poeții dansând tangouri cu Moartea, vizuinile împerecherii, viața atârnând în țepușa destinului, lacrimile subțiri, însingurarea, chipul tatălui alinându-și fiul de dincolo, liniștea, plânsul izvorâtor din adânc de Iordan, presimțirile, descântecul bunicii, pustietatea, surâsul mamei sfâșiind sângele fiului, cămările adâncului, risipirile, deșertăciunea, implorările, cuvintele, umbra porumbelului, Iisus.

Dincolo, în spatele său, se întinde ținutul fânațelor, dealul și valea. Este greu să ți-l imaginezi pe Marius Țion, cuprins de o pedanterie nu numai intelectuală, cum spuneam, rătăcind serafic prin acest ținut al limesului, cântat de poezia sa. Este mai ușor să-mi imaginez însă următorul scenariu. În locul poetului, în recunoaștere, merge Mozzart, motanul muzical al acestuia, înțelept și istratian și vagabond părelnic. Amușinând ca o felină ce se află, el culege informații, selectând imaginea zilei, pe care-o duce numaidecât poetului, imprimată pe retină. Se privesc adânc în ochi, așa cum faci atunci când încerci să descifrezi adierea Morții. Imaginea adusă de motan este prelucrată în laboratorul misterios al poetului. Astfel, arăsare poemul strălucind de prospețime și de frumusețe. Și scenariul se repetă zi de zi. Ultimele două cărți ale lui Marius Țion, aceasta pe care-o descifrăm acum și „Umbra” (2020), respiră parfumul sălbatic-ademenitor al fânațelor. Pasteluri ale iluminării sunt aceste poeme. Și ale revelației. Șopârlele adormite ale fânațelor, vulpile în râpa suplă a fânațelor, Valea șerpuitoare a fânațelor ca un recviem al înstrăinării, stepa fânațelor pe care se întinde roua ca o lecuire, tristețea fânațelor ca o stranie presimțire sunt temelii ale poemelor din Dealul Râpos.

Volumul astfel alcătuit este placat cu reproduceri din opera plastică a clujeanului Florin Olari, pictorul seducător al celor mai recente revelații. Reproduse însă în alb-negru, unele dintre ele aproape că nici nu pot fi descifrate, aduce deservicii nu numai autorului lor.

De asemenea, volumul este dedicat lui Radu, fiul discret al poetului. L-am întâlnit și eu de curând. Un adolescent subțiratic și translucid, fragil ca o inimă atinsă de uimire, căruia nu știu dacă i-a fost transmis genetic talantul tatălui. Știu doar că, văzându-l atât de sfios, am realizat atunci că sfiala este și ea una dintre fațetele adevăratei manifestări poetice.

În poezia lui Marius Țion nu există nicio undă de ironie, nici măcar umbra străvezie a umorului ori urma veseloasă a ludicului. Ca și în rugăciune, în poezia sa nu este loc de zumzetul arlechinilor, înmulțiți ca iepurii în acest timp predilect lor, pe care suntem siliți să-l trăim și noi. Pe poarta deschisă a poeziei, asemenea bolții înstelate a verii, pătrunde doar răcoarea bizantină a solemnității. De aceea poezia sa trebuie citită dimineața, atunci când trupul zvelt al sufletului nostru pare proaspăt, încă neatins de zbenguieli diurne, și când ai în față părelnicia unui hău de timp pentru meditație.

Dumitru CERNA