28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu România

Provincie istorică românească, locuită în antichitate de getodaci, Bucovina a aparţinut Moldovei până în anul 1775, când a fost anexată de Austria, în urma războiului rusoturc din anii 17681774.

Deşi nu luase parte la ostilităţi, Austria a cerut de la turci Bucovina drept răsplată „în schimbul neutralităţii în timpul războiului”.

După ocuparea Bucovinei de către trupele habsburgice, în toamna anului 1774, Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace „convingătoare” pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit.

La 7 mai 1775 – printro convenţie încheiată la Constantinopol – Poarta otomană consimte la cedarea Bucovinei către Austria.

Şi astfel, Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu capitala la Suceava, cu peste 10 mii de km2 şi 75 de mii de locuitori, cu 233 oraşe şi sate româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Humor, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii internaţionale – de către Imperiul habsburgic.

În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor, rutenilor şi slovacilor şi încurajând aşezarea în masă a rutenilor fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Polonia. Acest fapt nu a putut schimba, totuşi, caracterul românesc al acestui teritoriu.

Românii din Bucovina, aparţinând tuturor generaţiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina și-au ridicat, nu o dată, glasul de protest, revendicând drepturi politice şi naţionale.

Stat dacoroman

Revoluţia de la 1848, care a cuprins Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, a avut influenţă şi asupra Bucovinei. În cadrul creat de procesul revoluţionar, la Cernăuţi a avut loc o Mare Adunare Naţională a românilor care au redactat un memoriu în 12 puncte pentru a fi prezentat împăratului. Se cerea statutul de „ţară de coroană autonomă” pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia; păstrarea identităţii naţionale a românilor; crearea de şcoli; abolirea clăcii şi a dijmei; libertatea şi egalitatea cultelor; scoaterea bisericii româneşti de sub autoritatea mitropolitului sârb din Karlowitz etc.

Bucovina a devenit teritoriu de refugiu şi de consultări pentru revoluţionarii paşoptişti din Moldova, respectiv Transilvania: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a. Discuţiile dintre revoluţionarii români au dus la concluzia că Principatele dunărene, Bucovina, Basarabia şi Transilvania trebuie să se unească întrun stat dacoroman, aflat sub autoritatea împăratului de la Viena sau cârmuit de un arhiduce din Casa de Habsburg.

Reprimarea revoluţiei şi intervenţia armatelor ruseşti au împiedicat traducerea în viaţă a acestor revendicări.

În 1861, în timpul regimului liberal, Bucovina primeşte un nou statut de organizare autonomă, ce prevede ca organe de conducere Dieta ţării (puterea legislativă), care alege un comitet cu atribuţii legislative, având în frunte un căpitan al ţării. Reprezentantul guvernului central de la Viena era guvernatorul, numit preşedintele ţării.

Ideea unității

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii, a reunirii cu Patria Mamă. Semnificative au fost, în acest sens, sărbătorirea unor momente de seamă din istoria poporului român. Serbările de la Putna din 1871, organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi cu prilejul sărbătoririi a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor. Printre participanţi se aflau Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, Iacob Mureşanu, Gr. Tocilescu.

În 1875, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la cotropirea Bucovinei de către austrieci, bucovinenii organizează la Iaşi şi Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice. La serbările de la Iaşi participă şi studenţi din Cernăuţi grupaţi în Societatea Studenţească „Arboroasa”. Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest al bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Josef să-și contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În 1875, guvernul austriac a înfiinţat Universitatea din Cernăuţi. Cursurile erau însă în limba germană, afară de câteva de la Facultatea de Teologie şi de o catedră de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere, având ca prim titular pe I.G. Sberea. Cu doi ani mai înainte, la 13 ianuarie 1873, se înfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei, cu reşedinţa la Cernăuţi.

În martie 1892 se creează Partidul Naţional Român din Bucovina. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

Obstacole

Crearea structurilor mişcării de emancipare naţională a românilor bucovineni a întâlnit mari obstacole ca urmare a divizării ei în conservatori şi liberali, mai întâi, împărţire agravată prin apariţia democraţilor favorabili colaborării cu ucrainenii. Certurile s-au succedat, ducând la sciziuni în Partidul Naţional Român, creat la 7 aprilie 1892, la apariţia de noi formaţiuni politice, ceea ce l-a determinat, în 1910, pe Iancu Flondor să demisioneze din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional.

Ca urmare a înfrângerilor suferite în război şi a intensificării luptelor de eliberare naţională a popoarelor subjugate, în toamna anului 1918, Imperiul Austro-Ungar se destramă.

Procesul de destrămare a dublei monarhii a descătuşat şi în Bucovina energiile naţionale.

Dar divizarea din rândul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor ucraineni au creat obstacole în calea realizării unirii Bucovinei cu România. Forţele care se confruntau erau autorităţile austriece, reprezentate de guvernatorul Etzdorf, mişcarea unionistă românească avându-l în frunte pe Iancu Flondor, şi separatiştii ucraineni.

Constituanta

Curtea de la Viena avea, la începutul anului 1918, intenţia de a reuni într-o unitate administrativă distinctă părţile bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene, dar precipitarea evenimentelor a făcut imposibilă realizarea proiectului. În toamna anului 1918, Bucovina era ameninţată cu divizarea întrucât ucrainenii erau hotărâţi să-și asigure controlul asupra zonei dintre Nistru şi Prut şi a unei zone dintre Prut şi Siret. Intenţia ucrainenilor era să înfiinţeze un stat autonom care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea nordică. Pentru a-și pune în aplicare planul, ucrainenii s-au organizat în formaţiuni paramilitare, în rândul cărora au intrat şi militari ucraineni, proveniţi din armata austroungară.

Românii bucovineni, avândul ca lider unionist pe Iancu Flondor, au acţionat pentru salvarea integrităţii teritoriale a Bucovinei şi, apoi, unirea ei cu România.

În acest spirit, s-au desfăşurat la Cernăuţi, în ziua de 27 octombrie 1918, lucrările Adunării Naţionale a Românilor, care sa declarat „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei Ţări române şi a hotărât unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări româneşti întrun singur stat naţional independent” în care scop va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

Ceea ce românii bucovineni au numit Constituantă era într-adevăr o reprezentanţă naţională, chemată să aducă hotărâri de importanţă covârşitoare pentru istoria românilor. Ea era o Adunare Naţională reprezentativă, formată din foştii deputaţi români din Parlamentul de la Viena, cei din Dieta Bucovinei şi primarii români din întreaga provincie.

Adunarea, prin componenţa sa, primeşte o valoare juridică ce-i îngăduie să aducă hotărâri istorice.

În această calitate, Constituanta adoptă o moţiune ce are în vedere unirea Bucovinei cu România şi crearea Consiliului Naţional Român, alcătuit din 50 de membri, având un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. Consiliul Naţional era socotit un organ executiv al puterii politice a românilor din Bucovina, chemat a reprezenta şi rezolva toate problemele ce se vor ivi.

Apel pentru restaurarea ordinii în Bucovina

În aşteptarea momentului când ar fi putut acţiona în forţă, ucrainenii au rămas, iniţial, în expectativă, apoi, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a Ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărârile Adunării Naţionale a Românilor pentru teritoriile în care ucrainenii erau majoritari. De îndată ce haosul a cuprins AustroUngaria, ei au declanşat acţiuni de ocupare a zonelor ce pretindeau că le aparţin, cerând guvernatorului austriac în Bucovina să le transmită puterea.

Confruntat cu primejdia divizării Bucovinei, a dezordinii ce ameninţa – din cauza agresivităţii legiunilor ucrainene – să escaladeze până la vărsarea de sânge, Iancu Flondor a decis să facă apel al guvernul român pentru restaurarea ordinii în Bucovina. Noul guvern prezidat de generalul Coandă, a hotărât să ofere tot concursul românilor bucovineni, inclusiv să trimită trupe. Divizia 8 Infanterie a generalului I. Zadik a intrat în Bucovina. Legiunea ucraineană s-a retras în grabă, iar ostaşii români s-au bucurat de o călduroasă primire din partea populaţiei.

Congresul general al Bucovinei

Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărât la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, iar preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie 1918, în Palatul Metropolitan din Cernăuţi Congresul general al Bucovinei, la care au luat parte pe baze democratice, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunităţilor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German, 6 ai Consiliului Naţional Polonez. În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe vecie Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

Actul unirii Bucovinei cu România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul patriei prin numeroase telegrame, scrisori prin presă etc.

O delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în ziua de 28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei pentru a înmâna regelui Ferdinand I Actul unirii Bucovinei cu România.

În şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 decembrie 1918, s-a votat, în unanimitate, Legea asupra unirii Bucovinei cu România. Unirea a fost recunoscută pe plan mondial prin Tratatul de pace de la SaintGermainenLaye, semnat la 10 septembrie 1919 între Puterile Centrale Aliate şi Austria. România la semnat la 10 decembrie 1919.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut