Yvonne Rossignon, acasă

coperta nouaLa începutul acestei luni, cînd canicula te alunga spre cele mai umbroase locuri ale firii, Maria Vaida, sub oblăduirea unei pălării de soare care o personaliza, m-a căutat cu un volum masiv şi elegant, dedicat poetei exilului românesc Yvonne Rossignon, Cîntec de lumină frînt. Debut postum (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2015, 250 p.).

Cartea este îngrijită şi prefaţată de scriitoarea şi publicista clujeană Maria Vaida, cu care am fost coleg de doctorat (ea prezentînd o foarte frumoasă teză despre bihoreanul său stelar Gheorghe Pituţ) şi cu care, mai apoi, am devenit fîrtaţi (un soi de fraţi de cruce, în variantă bihoreană, adică fără vărsare de sînge nevinovatu). Cunoscută pentru tenacitatea sa de cercetător ştiinţific, avîndu-le alături pe fiicele sale, Casandra şi Silvia, Maria Vaida lucrează de ani buni (din 2008, iată!), cu o dedicaţie discretă şi unanim recunoscută, la această restituire poetică de zile mari, în paralel, însă, cu propria sa operă literară (poezie, critică şi istorie literară, eseu etc.), dovedind o vitalitate creativă asemănătoare cu aceea a Yvonnei Rossignon, mărturisită atît de expresiv de Monica Lovinescu, dar şi cu o primă, de asemenea, monografie Yvonne Rossignon care va completa fericit acest volum cu opera unei poete valoroase, pe nedrept uitată pînă acum de grăbiţii noştri critici şi istorici literari.

O apariţie necesară şi elegantă a operei poetice a unei scriitoare de care unii nici n-au auzit pînă acum, şi nu din vina lor, o carte frumoasă şi la propriu, în nuanţe de bejuri şi griuri, cu o copertă lucrată de Vladimir Negoiţă, reproducînd o mască în lut a sculptorului Ion Vlasiu, Bustul Yvonnei Rossignon (1939). Pe copertă este precizat că volumul reprezintă un debut postum, precizare incompletă, dar îngrijitoarea ediţiei lămureşte lucrurile din chiar titlul primei secţiuni a volumului, adăugînd în România, deoarece Yvonne Rossignon debutase în Italia, încă din 1943.

Olteancă după mamă şi franţuzoaică după tată, născută în Studina (Romanaţi) în 1912, Yvonne Rossignon debutează în 1933, în revista „Abecedar” din Turda, cu poezia Pan, oarecum sub influenţe blagiene. De altfel, simbolistica pe care o reprezintă Pan va marca întreaga sa poezie, multe dintre acestea avîndu-l în mod explicit inspirator, regăsindu-se pînă şi-n titlul volumului de debut în italiană din 1943. Pan, „zeul cu cătuşe de iederă”, foarte la modă în perioada în care a scris Yvonne Rossignon, avea încărcătura simbolistică necesară a răspunde cel mai bine interogaţiilor lirice ale autoarei.

Urmează un periplu ardelenesc şi surprinzător, gimnaziul şi liceul la Sibiu, iar Facultatea de Litere şi Filosofie la Cluj (1930-1935). Pleacă în Italia, înainte de instalarea comunismului în România, iar în 1945, dar mai ales cînd Ana Pauker se întinsese ca o beşniţă peste Ministerul de Externe, sugrumîndu-l, Yvonne Rossignon, asemenea altor intelectuali români ai exilului, ia hotărîrea de a nu se mai întoarce în ţară, rămînînd în Italia: „Uşor se scurge în asfinţit) fîntîna”. Moare la 15 ianuarie 2000, la Roma, acolo unde va fi înmormîntată: „simt fremătînd sub degete,) degetele ierbii”. Cartea ne restituie, cu cîteva excepţii care vor face obiectul unei noi ediţii, restrînse, întreaga operă poetică a Yvonnei Rossignon, şi este structurată pe trei secţiuni foarte bine gîndite, care dau o înfăţişare limpede unei creaţii literare întinsă pe parcursul a aproape şapte decenii de trudă: I. Debutul postum în România, poezii scrise în anii 1933, 1934, 1935, 1936, 1937 şi 1939 şi publicate prin unele dintre revistele vremii („Abecedar”, „Pagini literare”, „Braşovul literar şi artistic”), recuperate, adunate şi reaşezate ştiinţific, iată, pentru prima oară acum, de Maria Vaida; II. Debutul antum în Italia, cuprinzînd poemele din volumul La vendemmia di Pan (Milano, Editura Garzanti, 1943. Prefazione di Paolo Toschi), traduse în limba română pentru prima oară de către Maria Vaida, volum ce se află sub semnul războiului, al plînsului, al scurgerii lente şi gri a vieţii şi parcă şi sub semnul unei nesfîrşite toamne; în fine, III, Poemele exilului, în care pînă şi lumina s-a întristat, iar faptul că Iisus a plîns este, în aceste poeme, o certitudine. Cum altfel, cînd, iată, „Noi, poeţii murim/ cum mor copacii: de la vîrf spre tulpină”. În acest labirint al veghei absolute, strigătul exilatului se aude pînă aici: „Fiţi buni cu poeţii”.

Făcînd parte din stirpea nobiliară a poeţilor români interbelici, care şi-a pus amprenta pe întreaga ei poezie şi de mai tîrziu, cu o operă literară ce a situat-o încă din 1939 în elita Magdei Isanos, poeta miresmelor tari, traversînd aproape un secol în întregime, secolul XX, atît de învolburat, dar şi atît de măreţ, cu un destin de o expresivitate aparte, Yvonne Rossignon rămîne mai cu seamă o poetă a tainei, în vecinătatea solară a lui Lucian Blaga (nu de puţine ori numele ei apărea în revistele literare alături de acela al poetului tăcerii sau de acela al lui Voiculescu ori Gyr), simţind chemarea satului natal ca pe o binecuvîntare, ca pe o vindecare a toate, care pe Yvonne Rossignon a ajutat-o să supravieţuiască, chiar dacă, cel mai adesea, poeta însăşi a fost parte sîngerîndă a propriei sale singurătăţi. O poezie vegetală, fremătînd de sevele regeneratoare ale cîmpului care te învaţă tăcerea şi cîntecul este poezia Yvonnei Rossignon, o poezie a reculegerii, a comuniunii şi a cuminecării, în care, asemenea lui Pan, copacul, bunăoară, este şi arbore şi om, căci numai astfel poeta putea sta „… cu primăvara) mînă în mînă”.

Surprinzătoare, viguroasă, semănînd cu veacul pe care l-a traversat, modernă, înaintemergătoare în poezia feminină românească, opera poetică a Yvonnei Rossignon nu mai poate fi uitată, cu atît mai puţin rătăcită. Ea este de-acum o certitudine, ci nu doar bănuiala că există, precum poemul cu acelaşi titlu: „Cartea sînt eu, Doamne,/ în care-ţi scrii tu opera;/ copacul în care le arăţi celor vii/ semne pline de sînge ale orelor tale”.

Încurajaţi de această izbîndă editorială, aşteptăm cu interes monografia Yvonnei Rossignon, la care lucrează aceeaşi neobosită cercetătoare, Maria Vaida: „Eu trebuie să-mi construiesc casa/ visurilor, înăuntrul meu”.

Dumitru CERNA

Articole din aceeasi categorie