Vizita Papei Francisc, în cheia rugăciunii Tatăl Nostru

Într-o țară care a intrat în anii din urmă sub dominația urii, în care se lovesc nemilos oameni pentru mandate și căreia unii au «reușit» să-i atârne imaginea nedreaptă de țară a «penalilor», «infractorilor», «corupției», sper ca tema «fratelui», adusă deloc întâmplător în centrul reflecțiilor de Papa Francisc, în discursul de la Catedrala Mântuirii Neamului, din București, să fie înțeleasă. Și să rodească”.

Este una dintre cele mai frumoase speranțe, exprimate, după vizita Papei Francisc în România, de prof. dr. Andrei MARGA, pornind de la mesajul transmis de Suveranul Pontif cu prilejul rostirii rugăciunii „Tatăl Nostru”.  Rugăciune care – spunea Papa Francisc – „sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt”, și „ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar”. Rugăciune care, la Catedrala Mântuirii Neamului, a fost rostită „pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea”.

În interviul acordat ziarului Făclia, prof. dr. Andrei Marga vorbește despre Papa Benedict al XVI-lea și despre Papa Francisc, pe care i-a cunoscut încă din vremea când erau cardinali, despre semnificația vizitei actualului papă în România, dar și despre efectele de așteptat – politice, religioase și de mentalitate – ale acestei vizite.

***

– Domnule profesor Andrei Marga, l-ați cunoscut pe Papa Benedict al XVI-lea încă din vremea în care era cardinal, Papa Benedict este Doctor Honoris Causa al UBB în urma propunerii dvs, i-ați dedicat volumul „Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger” – ca să amintesc doar câteva elemente care fac referire la apropierea dvs de acest Suveran Pontif.

Dată fiind preocuparea dvs pentru interogațiile teologiei și pentru situația religioasă a timpului actual, cu siguranță ați urmărit și parcursul teologic, și nu numai, al actualului Suveran Pontif, Papa Francisc.

Din punctul dvs de vedere, prin ce se aseamănă și prin ce se deosebesc cei doi papi? Care considerați că sunt „punctele tari” ale fiecăruia, desigur, în raport cu societatea „specifică” perioadei de pontificat a fiecăruia?

– I-am cunoscut pe ambii papi când erau cardinali. Ulterior, am fost primit repetat de Joseph Ratzinger și în calitate de Suveran Pontif. Opera sa am parcurs-o cu cel mai mare interes – într-adevăr ea te pune în fața interogațiilor grave ale contemporaneității. De altfel, plecând de la opere de acest calibru am scris Introducerea în filosofia contemporană (Editura Compania, București, 2016), care îi include, în premieră, și pe teologii dătători de ton.

Papa Francisc a și spus, la instalarea sa ca pontif, despre predecesorul său, că a fost „mintea teologică a lui Ioan Paul al II-lea”. Împreună, ei au dat enciclica Lumen fidei (2014), prima encliclică din istorie scrisă de doi papi – „la două mâini”, cum spune, cu umoru-i caracteristic, actualul pontif.

Ambii papi, Benedict al XVI-lea și Francisc, au pus în aplicare rezoluții vizionare ale Conciliului Vatican II. Aceasta îi unește fundamental. Îi unește și cu Ioan Paul al II-lea și, de fapt, cu Ioan Paul I.

Joseph Ratzinger a funcționat, însă, și ca peritus, așadar drept consilier teologic oficial, al Conciliului și, cum se observă tot mai bine pe documentele ce se publică de către institutele specializate din Roma și Regensburg, și-a pus amprenta conceptuală pe deciziile istoricului Conciliu. Benedict al XVI-lea se va detașa în istorie ca unul dintre cei mai mari teologi dintre papi.

Tânărul Jorge Bergoglio, împreună cu alți tineri sud-americani, au venit la studii teologice în Germania federală, iar acolo l-au întâlnit pe profesorul în plină ascensiune spre renume mondial Joseph Ratzinger, care i-a și îndrumat pe unii. Desigur, tinerii sud-americani și teologii Americii de Sud au înclinat spre asumarea de către Biserică a dificultăților sociale ale vieții oamenilor. Joseph Ratzinger a fost de acord sub condiția ca mesajul lui Christos să nu fie confiscat de cineva, ci să rămână reper viu în orice societate. Aceste nuanțe se observă și astăzi.

La alegere, cardinalul Jorge Bergoglio era renumit pentru grija sa pentru cei sărmani sau aflați în necazuri. El a îmbrățișat un stil de viață caracterizat de smerenie, ca puțini alți teologi. Petrecea zile întregi printre săraci, bolnavi, deținuți – ceea ce atestă un creștinism profund. El era aproape de atitudinea față de oameni a lui Isus.  Papa Francisc se consacră ca papă care-și asumă condiția celor mulți și umili din societatea actuală. El întruchipează un aspect esențial al misiunii Bisericii.

Desigur, o instituție care vine de la Sfântul Petru, precum Biserica, are rezerve de înțelepciune mereu. Am susținut o conferință, ca invitat, la cea mai vestită universitate pontificală și am intrat în legătură cu Gianfranco Ghirlanda, rectorul (iezuit, căci rectorii sunt aici iezuiți) de la Universitatea Pontificală Gregoriana, una dintre marile satisfacții ale vieții mele. El a și fost apoi oaspetele meu la Universitatea Babeș-Bolyai. Am fost numit la un moment dat să conduc evaluarea universității iezuite din Paris, având în grupul evaluatorilor profesori francezi, englezi și germani. Experiențele acestea au fost, pentru mine, extraordinare, sub aspectul întâlnirii cu un nivel intelectual, teologic și etic puțin spus neobișnuit. Pot să îmi explic astfel foarte buna pregătire a intervențiilor publice ale Papei Francisc.

– Ați trăit și dvs momentul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, cu 20 de ani în urmă și mă gândesc că ați urmărit și acum cu interes vizita Papei Francisc în țara noastră. Puteți face o comparație între cele două vizite, sub aspect politic, în primul rând, dar, la fel de important, și religios?

–  Acum douăzeci de ani am fost la întâlnirile cu Ioan Paul al II-lea de la Cotroceni, din Dealul Mitropoliei și din alte locuri. Pot spune că papii sunt pregătiți sub toate aspectele să abordeze societatea pe care o vizitează pe linia chestiunilor ei centrale. Pe de altă parte, fiecare dintre papi este preocupat să aducă ceva nou, din perspectivă creștină.

Între cele două vizite este mai întâi diferența dintre început – Ioan Paul al II-lea debuta vizitele pontificale într-o țară majoritar ortodoxă, Papa Francisc a întărit o acțiune a Sfântului Scaun. Vizita primului deschidea un orizont, vizita celui de al doilea extindea acest orizont prin prezența nu numai în capitală, ci și la Șumuleu Ciuc, Iași și Blaj. Papa Francisc stabilea un orizont lărgit plecând de la conceptul creștin cheie al pontificatului său – acela al milostiveniei. Politic vorbind, vizita lui Ioan Paul al II-lea întărea legarea României de libertățile cultivate de Biserica catolică și de lumea liberă. Vizita Papei Francisc a propus întregirea acestor libertăți cu grija pentru cei necăjiți sau dezavantajați de soartă. Papa Francisc cere celor care dețin puterea – economică, politică, de orice fel – să fie capabili de empatie și să se raporteze creștinește la ceilalți. Este un mesaj de indubitabilă actualitate.

– Contrar așteptărilor, la această vizită a Papei Francisc nu s-a mai auzit strigătul mulțimii, din 1999: ”Unitate! Unitate”. E adevărat, nici actualul patriarh nu a ieșit în mulțime în papamobil, alături de papă, așa cum s-a întâmplat în 1999. Cum apreciați modul în care Biserica Ortodoxă a primit și a privit această vizită? Există ceva ce i se poate reproșa Patriarhului?

– Nu văd schimbări în atitudinile vârfurilor Bisericilor. Fiecare vizită are particularitățile ei. Unitatea clamată acum douăzeci de ani nu a fost contrazisă de ceva. Ea există.

În rest, această vizită mi se pare că pregătește ceva pe plan internațional. În 1999, declarația favorabilă opririi conflictului din fosta Jugoslavie, a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, a contribuit la o cotitură. Vizita Papei Francisc și convorbirile cu Patriarhul Daniel pregătesc, cred eu, o inițiativă majoră. Nu va trece mult timp și se va vedea.

– Ce efecte – pe plan politic, religios și de mentalitate – credeți că va avea, pe termen scurt și lung, vizita Papei Francisc în România?

– Se pot spune foarte multe.

Politic, acțiunea constantă a Vaticanului de a contribui la întreținerea unei atmosfere internaționale dominată de comunicare și înțelegere a înregistrat încă un pas important. Îmi dau seama că este în pregătire o inițiativă de reducere a tensiunilor internaționale.

Larg cultural, este un pas și în afirmarea reacției Sfântului Scaun la secundarizarea omului și la criza valorilor spirituale din societățile timpului nostru. Temele acestea nu sunt doar ale Sfântului Scaun, dar acesta le reprezintă cel mai energic.

Sub aspect religios, a devenit din nou evident că diferențele dintre Bisericile creștinătății nu sunt de netrecut. Chiar dacă nu mâine se va pune capăt schismelor, fundamentele evanghelice comune le unesc!

Iar vizita Papei Francisc într-o biserică dintr-un cartier de romi a fost epocală. O populație năpăstuită, care-și găsește greu organizarea de sine și este suspectată în multe locuri, a fost încurajată cum nu se poate mai mult, de una dintre forțele lumii, să aibă încredere în ea însăși.

Peste toate, într-o țară care a intrat în anii din urmă sub dominația urii, în care se lovesc nemilos oameni pentru mandate și căreia unii au „reușit” să-i atârne imaginea nedreaptă de țară a „penalilor”, „infractorilor”, „corupției”, sper ca tema „fratelui”, adusă deloc întâmplător în centrul reflecțiilor de Papa Francisc, în discursul de la Catedrala Mântuirii Neamului, din București, să fie înțeleasă. Și să rodească.

Sper în fapt ca gândurile exprimate de către Papa Francisc cu acest prilej să miște minți rătăcite și inimi împietrite: “Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria sa. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simți fii mai mari care, pentru că se află într-o poziție privilegiată, uită că celălalt este un dar”.

Ne amintim că Papa Francisc a continuat imediat rugând ca “în mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim, ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezența Ta și a fratelui nostru”. Iar câteva clipe mai târziu Sanctitatea Sa a insistat cu toată tăria: “ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe”.

Sper ca tema “fratelui”, atât de inspirat plasată într-o rugăciune, să rodească pe orice termen. Ar fi suprema confirmare a importanței istorice a vizitei Suveranului Pontif!

M. TRIPON