Unități de măsură ale credinței

Ni s-a oferit de curând ocazia să descoperim că există o unitate de măsură a credinței! Că ea nu se evaluează doar prin suportarea asprimii unui post, prin numărul de cruci, de lumânări sau de vorbe înghesuite a rugăciune, prin bătăturile făcute la genunchii țintuiți prelung prin biserici, pelerinaje sau hramuri. Recenta Evanghelie cu vindecarea celor zece leproși ne-a dezvăluit un aspect dezarmant de simplu, dar esențial, al credinței, respectiv că ea se poate măsura în… unitate de timp! Nu în sensul că una de o oră sau de un post este credință, iar cea de câteva minute sau cu întreruperi nu ar fi. Ci cât timp mai durează și cum continuă ea în funcție de primirea sau nu a celor cerute în rugăciune, respectiv cum se poate ea limita doar la intervalul scurs de la cererea la obținerea celor de nevoie și cum se poate ea întrerupe sau dispărea după dobândirea darului.

Evanghelia cu pricina mai dezvăluie și o a doua unitate de măsură a credinței: la primirea aceluiași dar de la Dumnezeu, de către persoane diferite, aceeași credință care striga după Domnul la unii (nouă din zece) încetinește și amuțește, iar la altul (doar unul din zece), ea se  transformă în mulțumită și recunoaștere atât a darului, cât și a Dătătorului.

Lepra, o știm prea bine, e o boală „impură și contagioasă”, dar dispărută din actualitate și, de aceea, unii vor zice poate: „În sfârșit o evanghelie care ne lasă în pace, căci nu ne vizează”, pentru că „nu e ceva din vremea noastră”. Oare? Fizic vorbind, morbul lui Hansen (numele științific al bolii) afectează nervii, tractul respirator, pielea și ochii, ducând la pierderea capacității de a simți durere și, prin urmare, la rănirile repetate ale extremităților. Spiritual vorbind, lepra spirituală, contagioasă și răspândită – păcatul – e cât se poate de actuală, chiar dacă nu prea mai e la modă să i se spună pe nume, deși desfigurează vizibil omul și societatea. Cu toții putem identifica (mai ales în ceilalți!) câte un rău dăunător, de neoprit și molipsitor, fie că vorbim de lăcomie, de corupție, de înșelăciune, de imoralitate, de nepăsare, de ambiguitate… Sau ar ajunge să urmărim o altă secvență des întâlnită: orgoliul și egoismul care generează în sufletul omului indiferența, ura, violența – o lepră spirituală ce pocește chipul omenirii și care nu poate fi vindecată decât de Dumnezeu, care e Iubire.

Revenind la cei zece, strigătul lor după Isus mărturisește public și propria slăbiciune și, deopotrivă, încrederea în El. Isus, fără să-i atingă, le spune doar să se arate preoților, un lucru la prima vedere atât banal, formal, cât și, poate, descurajant. Dacă ar fi crezut că preoții puteau face ceva, de mult ar fi apelat la ei și, în plus, erau tocmai de preoți considerați impuri. Dar leproșii ascultă și, pe drum, constată vindecarea. E încrederea cea care i-a vindecat, credința că ascultarea de acele cuvinte aparent banale era de ajuns. Ar fi putut, de pildă, să comenteze ori să critice neapropierea lui Isus de ei și recursul la instituția preoților. Doar putea, dacă ar fi vrut…

Dacă boala îi apropiase pe cei zece, estompând diferențele de etnie și religie, iată că vindecarea scoate la iveală inima lor. Uneori e mai ușor ca la rău să se arate valoarea autentică a cuiva. Dar acum, la bine, se arată calitatea și constanța omului vindecat. Nu mai sunt zece excluși, ci nouă evrei și un samarinean care, redevenit „eretic”, evident nu mai are unde să se arate, fiind considerat iar impur de preoți, din motiv de origini. Este singurul care face cale întoarsă, vădind astfel esența convertirii. „Dar ceilalți nouă?” – ei n-au făcut cale întoarsă, deși L-au întâlnit pe Mesia, L-au „folosit”, dar nu L-au recunoscut. E mai importantă împlinirea gestului de împlinire a Legii, nu e timp de mulțumiri. Va spune, amar, sf. evanghelist Ioan: „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au cunoscut”.

Și aici, ca în alte ocazii, Isus rostește expresia: „Credința ta te-a mântuit”. Iar credința se manifestă în recunoștință. Recunoștința nu e doar gratitudine, mulțumire, ci a nu considera totul ca fiind datorat, ci ca un dar care, chiar și când sosește prin oameni sau natură, provine tot de la Dumnezeu. Credința comportă deschiderea omului la harul lui Dumnezeu. Dacă aștept har de la Dumnezeu, nu pot să nu spun mulțumesc, căci aceasta e harul.

Cei nouă, în schimb, văd darul, cadoul, recunosc răspunsul lui Isus la strigătul lor, poate chiar se minunează, dar o clipă mai târziu nu-L mai văd pe Dătător, pe Cel pe care-L invocaseră cu atâta suferință și speranță. Și-au redobândit demnitatea, locul printre ceilalți, dar nu conștientizează șansa de a intra în comuniune profundă cu Izvorul acestor daruri.

Oare nu ni s-a întâmplat și nouă ca, fiind copleșiți de necaz, de boală, de străzi fără ieșire, să ne fi rugat și chiar obținând răspuns favorabil, dar… să considerăm la sfârșit poate că, de fapt, noi am fost cei inspirați și noi avem meritul de a ne fi rugat bine. Asta e uitarea recunoștinței, poarta intimității cu Dumnezeu. Da, a intimității adevărate, nu a celei diluate prost înțeleasă azi, când se consideră ca, fiind intimi, apropiați, nu-și mai are locul nici mulțumirea, nici iertarea, chipurile fiind subînțelese…

Credința autentică îmi păstrează mereu inima capabilă să rămână cu ochii fixați pe Dătătorul darurilor, fără a-L confunda nici măcar cu cel mai mare dintre darurile sale, cu sănătatea, de pildă.

Așa trecem pragul misterului Euharistiei, al aducerii de mulțumire lui Dumnezeu pentru darul de a ne primi la masă cu El, de a ne face parte cu viața Sa. Oare cât mulțumesc e prezent la Euharistia noastră? Ni se oferă accesul la ospățul, la banchetul definitiv și noi ne mulțumim cu o sănătate oricum trecătoare și provizorie.

Lepra spirituală, cea care afectează esențialul – iubirea – e a considera că totul este datorat, e de la sine înțeles, cu oamenii și cu Domnul. Cine nu e recunoscător, de fapt se concentrează pe sine, nu realizează că a primit mai mult decât lucruri, a primit privirea altcuiva, privirea Celuilalt. E darul privirii Lui oferit nouă azi, pentru a privi altfel viața noastră, cu ochi mai atenți la minunea prezenței Lui zilnice alături de noi. E darul de a mă putea privi și de a privi viața mea cu ochii Lui, cu care niciodată sau demult nu am privit.

Pr. Cristian LANGA

Articole din aceeasi categorie