Unirea Transilvaniei cu Ţara

În vreme ce în cursul lunii octombrie 1918, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat treptat, ca urmare a înfrângerilor suferite pe front şi a radicalizării luptelor de emancipare naţională, români transilvăneni au adus în 1918 cauza autodeterminării naţionale la ceasul împlinirii ei, fără să mai accepte promisiunile şi tergiversările înşelătoare, venite dinspre cancelariile Vienei şi Budapestei. Partidul Naţional Român din Transilvania a adoptat Declaraţia de Independenţă a Transilvaniei, pe care la 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida Voevod a rostit-o în Parlamentul de la Budapesta, stârnind o adevărată furie a deputaţilor unguri ostili cauzei româneşti:
„Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională”. Este prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele american Wilson în cele 14 puncte ale sale.
La 28 octombrie 1918 s-a constituit la Budapesta Consiliul Naţional Român Central, format din şase reprezentanţi ai Partidului Social Democrat şi şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român, recunoscut drept singurul for politic competent de către toţi fruntaşii luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, Banat şi părţile ungureşti.
În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana au luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români. Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localităţi, înlăturând vechile autorităţi austro-ungare. Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei. În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populaţiei româneşti din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.
Idealul de libertate şi unitate naţională a românilor a fost puternic susţinut de autorităţile celor două biserici româneşti şi de întreaga masă a preoţilor şi învăţătorilor români, care au slujit cu un adevărat eroism cauza neamului lor.
Desigur că fruntaşii mişcării naţionale române erau convinşi că nici guvernul Karolyi nu se deosebea de celelalte guverne maghiare în ceea ce priveşte menţinerea „integrităţii Ungariei”, şi că va apela la toate mijloacele, inclusiv la forţa militară pentru a zădărnici unirea Transilvaniei cu România. Pe de altă parte, conştienţi de necesitatea unei convieţuiri paşnice între românii şi maghiarii din Transilvania, fruntaşii C.N.R.C. erau dispuşi să accepte a purta tratative cu reprezentanţii guvernului maghiar asupra viitorului acestei provincii româneşti. Când autorităţile de la Budapesta au solicitat aceste tratative, Vasile Goldiş, preşedintele C.N.R.C. şi-a impus punctul de vedere ca ele să se desfăşoare nu la Budapesta, ci la Arad, ca semn al suveranităţii româneşti. Aşa că tratativele s-au purtat la Arad, în perioada 13-15 noiembrie 1918, între o numeroasă delegaţie maghiară, condusă de Oszkár Jászi, ministrul naţionalităţilor, şi delegaţia C.N.R.C., alcătuită din Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo-Pop, Iuliu Maniu, dr. Ioan Erdely, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Ioan Fluieraş, Aurel Vlad.
Faptul că delegaţia Budapestei a menţinut tot timpul tratativelor ideea „integrităţii statului ungar”, adică rămânerea Transilvaniei, „cu o largă autonomie”, în graniţele Ungariei, au impus discuţiile spre un eşec evident. Consternat că românii nu cedează şi nu se abat cu nimic din drumul lor către independenţă, suveranitate deplină şi unitate naţională, Oszkár Jászi a pretins un ultim răspuns din partea delegaţiei române: „În definitiv, românii ce vor?”. Răspunsul i-a fost dat pe loc, scurt şi răspicat: „completa despărţire de Ungaria”. Şi, cu aceasta, tratativele de la Arad s-au încheiat.
După eşecul tratativelor de la Arad, se cristalizează ideea convocării unei adunări naţionale care să constituie expresia voinţei unanime de unire a Transilvaniei cu România.
La 18 noiembrie 1918, în numele Marelui Sfat al naţiunii române, este lansat manifestul „Către popoarele lumii”, prin care se face cunoscut opiniei publice mondiale refuzul guvernului maghiar de a lua în considerare revendicările legitime ale populaţiei româneşti şi, totodată, se afirmă că „naţiunea română este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriu locuit de dânsa statul său liber şi independent”. Naţiunea română declară prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi neatârnarea”. Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român face cunoscut opiniei publice româneşti convocarea Adunării Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta invocându-se din nou principiul wilsonian, cel al autodeterminării. Textul convocării stabilea componenţa Adunării Naţionale în următoarea structură: 1228 de delegaţi în total, din care un număr de 600 aleşi de circumscripţiile electorale prin vot universal, restul fiind delegaţi de drept care reprezentau confesiuni, instituţii, societăţi, profesii etc. În majoritatea celor 682 de delegaţi de drept făceau parte din rândurile burgheziei naţionale a intelectualităţii, ale micilor burghezii; un număr de 58 de delegaţi erau reprezentanţi ai asociaţiilor de meseriaşi, iar 18 delegaţi reprezentau organizaţiile socialiştilor români. Reprezentaţii ţărănimii erau aleşi prin circumscripţii electorale.
În zilele premergătoare Adunării de la Alba Iulia, zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos se îndreptau spre Alba Iulia. Între cei 100.000 de participanţi, majoritatea ţărani, peste 10.000 erau muncitori şi meseriaşi. Pregătirea politică a Adunării de la Alba Iulia a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele pregătitoare din cele două zile care au precedat Adunarea au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau că unirea trebuie să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului.

Declaraţia Unirii
În ziua de 1 decembrie 1918 s-a desfăşurat măreaţa Adunare Naţională de la Alba Iulia, potrivit programului stabilit dinainte. Pe la orele 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită sărbătoreşte cu steaguri tricolore, în perfectă ordine, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni veniţi din toate părţile. Îmbrăcaţi în hainele lor de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde, în şiruri de câte 4 şi în grupuri de câte 150-200, cântând „Deşteaptă-te, române!”, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, „La arme” şi alte cântece naţionale, defilau pe dinaintea clădirii unde erau găzduiţi membrii Marelui Consiliu Naţional.
Înainte de ora 8, lumea se grăbea spre cele două biserici româneşti unde urma să se oficieze Te-Deumurile solemne. Slujbele religioase oficiate aveau o semnificaţie particulară în acele momente. Când episcopul Aradului, Ioan Pop, a rostit cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat puternic „Deşteaptă-te, române!”, acompaniat de vestitul cor al lui Timotei Popovici. La cuvintele „Murim mai bine-n luptă”, toţi ridicară mâna în semn de jurământ. La ora 10, în sala Cazinoului militar s-au adunat cei 1228 de delegaţi aleşi de masele populare româneşti de pe tot întinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, s-au adunat să voteze în numele lor Unirea Transilvaniei cu România. Afară, pe Platoul Romanilor, peste 100.000 de români, veniţi din întreaga Transilvanie, s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.
În jurul orei 1030, Ştefan Cicio-Pop, în numele Consiliului Naţional Român, a deschis adunarea cu o amplă şi impresionantă cuvântare. Vasile Goldiş a expus trecutul românilor de pretutindeni şi a argumentat necesitatea unirii, Iuliu Maniu a explicat împrejurările în care se înfăptuieşte aceasta, iar Iosif Jumanca a exprimat adeziunea de unire a socialiştilor.
După verificarea mandatelor, în calitate de preşedinte al Adunării, a luat cuvântul venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, care a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism continuarea şi dârzenia luptei românilor pentru unire.
La ora 12, Vasile Goldiş prezintă proiectul Rezoluţiei pentru unirea Transilvaniei cu România, care cuprinde principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit Unirea. În primul articol al Rezoluţiei, se proclama solemn că „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunate prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea tuturor românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române a întreg Banatului, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.
În celelalte puncte (nouă în total) ale Rezoluţiei sunt expuse alte principii ale unei revoluţii burghezo-democratice, libertatea naţională pentru naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania, realizarea unui regim democratic, libertatea presei, libertatea de asociere şi întrunire, reforma agrară şi acordarea de drepturi muncitorilor.
A urmat apoi momentul cel mai înălţător al adunării, când toţi participanţii, adică cei 1228 delegaţi, au adoptat cu ovaţii prelungite proiectul de rezoluţie propus de Vasile Goldiş. În această atmosferă de bucurie, preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti anunţă: „Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi, astfel, unirea acestor provincii româneşti cu ţara mamă”. Hotărârile luate de Marea Adunare Naţională au fost aduse la cunoştinţă mulţimii de români aflaţi pe Câmpul lui Horea. Acestora le-au vorbit mari oratori, printre care episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hosu, apoi Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Iosif Jumanca, dr. Petru Groza, Emil Isac, Enea Grapini, Aurel Lazăr, Aurel Vlad ş.a. şi aici a fost citită şi adoptată cu aceeaşi însufleţire Rezoluţia Unirii adoptată în sală.
Întrucât actul de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, a comportat foarte multe discuţii, în ceea ce urmează vom trece în revistă atât poziţia istoricilor şi oamenilor politici unguri, faţă de actul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, cât şi nemulţumirile apărute în rândul românilor ardeleni, faţă de urmările unirii Transilvaniei cu Ţara.
În zilele noastre lideri U.D.M.R. elaborează tot felul de proiecte pentru autonomie teritorială, pe criterii etnice, în anumite zone din Transilvania, cum este autonomia „Ţinutului Secuiesc” şi altele, invocând Declaraţia de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, privind drepturile minorităţilor.
Este bine să reamintim că la momentul 1 decembrie 1918 minoritatea maghiară s-a opus cu vehemenţă şi prin toate mijloacele la aplicarea principiului wilsonian al autodeterminării, fiind împotriva unirii Transilvaniei cu România.
Cu toate acestea, în Declaraţia unirii s-a stipulat, la articolul II, că: „Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banatul şi Ţara Ungurească) o autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal”.
Adunarea a proclamat o autonomie provizorie a Ardealului, până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal şi, în legătură cu aceasta, nişte drepturi pentru toţi cetăţenii. Prin urmare, hotărârea Adunării, cu toate elementele ei, era valabilă doar până la elaborarea noii constituţii, care urma să stabilească principiile organizării şi funcţionării noului stat. În hotărârea Adunării nu se vorbeşte despre autonomie pe criterii etnice, ci despre autonomie provizorie a teritoriilor Banatului, Crişanei, Ardealului şi Maramureşului unite cu Regatul României, în ansamblurile lor, până la elaborarea Constituantei. Se vorbeşte, în schimb, despre libertatea autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat, singura autonomie la care hotărârea Adunării face referire. La momentul 1918 nici nu se putea vorbi despre conceptul de autonomie teritorială a unor regiuni, deoarece acest concept a apărut abia după al doilea război mondial.
Istorici şi politicieni unguri au încercat să motiveze necesitatea autonomiei şi ulterior a secesiunii Transilvaniei prin prisma nemulţumirilor românilor faţă de urmările unirii Transilvaniei cu România. Fără a nega existenţa acestor nemulţumiri, care se manifestă şi azi în rândul românilor ardeleni, oameni politici serioşi şi responsabili nu s-au gândit niciodată la separarea Transilvaniei de România. Desfiinţarea Consiliului Dirigent în aprilie 1920 de către autorităţile de la Bucureşti, deşi acesta avea oficial rolul armonizării legislaţiei din Ardeal cu cea din Vechiul Regat, precum şi integrarea administrativă a nemulţumit pe mulţi lideri ai Partidului Naţional Român, care s-au văzut înlăturaţi de la conducerea politică a ţării.
Cu toate acestea, în România interbelică nu se poate vorbi de un transilvănism românesc, de o ideologie conturată privind exacerbarea diferenţelor dintre ardeleni şi regăţeni.
La două săptămâni de la înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia, la 14 decembrie 1918, actul Unirii a fost înmânat în cadru solemn regelui Ferdinand de către o delegaţie a Marelui Sfat Naţional, alcătuită din Vasile Goldiş, Al. Vaida Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hosu. La 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand, luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte în lipsa parlamentului dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincolo de munţi – Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul – pământul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visele lor.
În felul acesta, drumul străbătut de români prin Chişinău şi Cernăuţi din primăvara şi toamna anului 1918 şi-a găsit aici, la Alba Iulia, deplina împlinire într-o zi de iarnă, ce simbolizează nu anotimpul sfârşitului de an, ci cel al primăverii unui întreg neam. Aşa s-a vrut şi aşa a fost Unirea cea Mare, împlinită acum 99 de ani, în cetatea de scaun a marelui voievod al tuturor românilor, Mihai Viteazul. Românii erau din nou împreună, ca în vremea lui. Erau din nou unite vechile ţări române şi toate provinciile desprinse, cu vremea, din ele. Românii s-au adunat la un loc, la o poruncă a întregii lor istorii, fără râuri separatoare şi fără munţi despărţitori de neam.

Bibliografie selectivă
1. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, 2016.
2. Vasile Niţu, Istoria Românilor şi Cultura Civică, Târgu-Mureş, 2010.
3. Vasile Moiş, Autonomia „Ţinutului Secuiesc”, Cluj-Napoca, 2014.
4. Ştefan Pascu, Făurirea Statului Naţional Unitar Român, vol. II, Bucureşti, 1983.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

Articole din aceeasi categorie