UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA – MOMENT CRUCIAL ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN (II)

(continuare din numărul de ieri al ziarului)
Toate ziarele româneşti din Transilvania: „Românul”, „Adevărul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful Român”, „Unirea” ş.a. în ultima decadă a lunii noiembrie au publicat aproape zilnic chemări care îndemnau la o largă participare a românilor transilvăneni la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Ziarul „Românul”, în numărul din 23 noiembrie, publica pe prima pagină chemarea sub titlul „Toată suflarea românească să se grăbească la Alba Iulia”.
„Telegraful Român” de la Sibiu publica, în 27 noiembrie 1918, următoarea chemare sub titlul: „La Bălgradul nostru”. Toţi rumânii de pe aceste plaiuri să-şi dea întâlnire cu cetatea vestică a Bălgradului, la Adunarea Naţională de duminică, 1 decembrie (18 decembrie 1918).
În zilele premergătoare Adunării Naţionale, zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos se îndreptau spre Alba Iulia. Între cei 100.000 de participanţi, majoritatea ţărani, peste 10.000 erau muncitori şi meseriaşi. Convoaie nesfârşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre cetatea în care, cu secole în urmă, intrase triumfal Mihai Viteazul.
Pregătirea politică a Adunării de la Alba Iulia a întâmpinat dificultăţi. şedinţele pregătitoare din cele două zile care au precedat Adunarea au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau că unirea trebuie să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului.
Iuliu Maniu dorea ca unirea Transilvaniei cu România să fie condiţionată, invocând înapoierea economică a Vechiului Regat şi necesitatea unei perioade de tranziţie de cel puţin 10 ani, timp în care Ardealul urma să aibă un guvern autonom, astfel să poată ridica treptat regăţenii la acelaşi nivel cu ardelenii.
Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau proclamarea republicii independente a Transilvaniei, exprimându-şi temerea faţă de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă, s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile şi la punctele de vedere prea intransigente şi s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.
În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar s-au adunat cei 1228 de delegaţi aleşi de masele populare româneşti, să voteze în numele lor Unirea Transilvaniei cu România. Afară, pe Platoul Romanilor, peste 100.000 de români, veniţi din întreaga Transilvanie, fremătau în aşteptarea unei decizii care li se părea încă un vis minunat.
În jurul orei  10.30, Ştefan Cicio Pop, în numele Consiliului Naţional Român, a deschis adunarea rostind o amplă şi impresionantă cuvântare în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. După verificarea mandatelor, în calitate de preşedinte al Adunării, a luat cuvântul venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, care a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism continuarea şi dârzenia luptei românilor pentru unire, precum şi marea sa bucurie, satisfacţia de a fi văzut visul şi speranţele naţiunii române împlinite.
La ora 12, Vasile Goldiş, om de vastă cultură şi de înaintate concepţii social-politice, prezintă proiectul Rezoluţiei pentru unirea Transilvaniei cu România, care cuprinde principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit Unirea. În primul articol al Rezoluţiei, se proclama solemn că „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunate prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea tuturor românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române a întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.
În celelalte puncte (nouă în total) ale Rezoluţiei sunt expuse alte principii ale unei revoluţii burghezo-democratice, libertatea naţională pentru naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania, realizarea unui regim democratic, libertatea presei, libertatea de asociere şi întrunire, reforma agrară şi acordarea de drepturi muncitorilor.
Autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei, formarea Marelui Stat Naţional Român, menit să exercite atribuţii legislative şi executive, precum şi a Consiliului Dirigent ca şi guvern provizoriu al Transilvaniei au răspuns unei necesităţi a momentului concret istoric. Trebuia să se rezolve, treptat, uniformizarea administrativ-instituţională pe cuprinsul tuturor provinciilor. Rezoluţia fiind supusă la vot de către preşedintele Adunării, delegaţii prezenţi în Sala Unirii ovaţionează îndelung pentru Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pentru vecie.
Entuziasmul din sală s-a transmis şi pe platoul din apropiere, dar şi mai departe. În timp ce sunetul clopotelor bisericilor de pe tot cuprinsul Transilvaniei anunţa Unirea, mulţimea în cunoştinţă izbucnea în chiote de bucurie: „Trăiască România Mare”, ce parcă nu se mai sfârşeau. Oamenii se îmbrăţişau, plângeau de bucurie, intonau cântece patriotice şi ovaţionau pe conducătorii mişcării pentru Unitatea Naţională.
O imagine deosebit de sugestivă ne-o descrie Emil Pop, un militant unionist: „După mai bine de trei ceasuri de aşteptare, un freamăt general pune capăt cântecelor şi dansurilor, vin deputaţii de la Adunarea din Cetate. O trăsură cu cai albi, ducând pe cei doi episcopi, urmată de cei 1.228 de deputaţi trece la pas printre statuile vii îmbrăcate în pănură. La sosire nu se mai termină „Să trăiască”. Apoi linişte mormântală. Cei doi episcopi, Cristea şi Hossu, citesc Rezoluţia la auzul căreia un tunet prelungit izbucnit din 100.000 de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul umanităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate. La tribune au început a vorbi poporului Ciceo Pop, Petru Groza, Silviu Dragomir, Iosif Jumanca, Aurel Vlad. Mulţi îşi ziceau unul altuia: „Ne-am văzut visul cu ochii”. La 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I, luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte, în lipsa parlamentului dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincolo de munţi – Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul – pământul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visele lor.
Un an mai târziu, în cadrul dezbaterilor întâiului Parlament al României Unite, primeşte putere de lege prin votul dat de deputaţii şi senatorii veniţi în capitala ţării din toate provinciile României. După încununarea apoteotică a luptei de veacuri a românilor pentru Unire, prin deciziile istorice ale adunărilor naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia se impunea în mod necesar problema recunoaşterii pe plan internaţional de către marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), după Primul Război Mondial, a încorporării în Patria Mamă, România, a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.
Tratatul de Pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, între Marile Puteri Aliate şi Asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, se recunoaşte valabilitatea juridică, internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Conferinţa de Pace de la Paris, prin tratatele de pace care s-au încheiat în urma Primului Război Mondial: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres; la 4 iunie 1920, cu Ungaria, la Trianon, a recunoscut noile state independente şi întregirile naţionale înfăptuite prin voinţa popoarelor, încă de la sfârşitul anului 1918. Prin evaluarea graniţelor în funcţie de raportul dintre etnie şi teritoriu, Ungaria nu a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cât are şi astăzi. În schimb, aceleaşi ţări titulare ale Conferinţei de Pace – Anglia, Franţa, S.U.A., Italia şi, mai târziu, Japonia, au consimţit recunoaşterea internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România; a Slovaciei şi Ucrainei subcarpatice cu Cehoslovacia; a Sloveniei, Croaţiei şi părţii de vest a Banatului, cu Serbia şi constituirea Regatului sârbo-croato-sloven. În acelaşi timp, Austria a primit de la Ungaria Ţinutul Burghenland, de la graniţa de vest a Ungariei, fără oraşul Sopron. Dintre toate ţările învinse cu care s-au semnat tratatele de pace, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul de la Trianon. Ungaria roşie, sub Bela Kun, ignorând hotărârile Comitetului militar interaliat de la Paris, care-i cerea să-şi retragă armata din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare – Oradea – Arad, până la încheierea tratatului de pace, nu s-a conformat, din contră, în vara anului 1919 a început o puternică ofensivă militară în Transilvania şi Slovacia, sortită eşecului pe ambele fronturi. Doar după înfrângerea revoluţiei comuniste şi stabilizarea situaţiei, Ungaria este invitată la Conferinţa de Pace de la Paris. O delegaţie ungară, condusă de contele Apponyi, soseşte în capitala Franţei la 7 ianuarie 1920, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze „Ungaria Mare” sau o parte din aceasta.
Delegaţia maghiară, condusă de Apponyi, a înaintat memorii peste memorii Conferinţei de Pace, oamenilor politici, parlamentarilor şi guvernelor europene, întreţinând o amplă campanie de presă, contestând dreptul popoarelor oprimate din fostul Imperiu austro-ungar la autodeterminare şi, ca urmare, pretinzând menţinerea Ungariei Mari.
În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului suprem, la 16 ianuarie 1920, contele Apponyi a contestat legitimitatea hotărârilor de autodeterminare ale naţiunilor oprimate şi a susţinut necesitatea organizării unor „plebiscite” în toate regiunile care s-au desprins de Ungaria. Delegaţia maghiară a încercat să demonstreze Consiliului Suprem al Păcii de la Paris că, fără ea, Europa Centrală se va prăbuşi, din cauza incapacităţii noilor ţări de a se guverna, propunând anularea plebiscitelor naţionale din toate cele trei ţări succesoare şi constituirea unei Confederaţii danubiene pe ruinele fostului imperiu.
La insistenţele repetate ale delegaţiei maghiare de revizuire a Tratatului de la Trianon, în forma aprobată de Conferinţa de Pace, Alexandre Millerand, noul prim-ministru al Franţei, preşedintele Consiliului Suprem sublinia că: „nu se poate reveni la vechile frontiere. Ele închideau în statul maghiar, în mase compacte, populaţii care nu vor să fie nici supuse ungurilor, nici asimilate de către ei. (…) Zadarnic se obiectează că aceste frontiere sunt foarte vechi. Nu există prescripţie care să poată aboli dreptul popoarelor”, relevă premierul francez. El exprimă un adevăr incontestabil, susţinând că „o stare de fapt, chiar milenară de care face uz delegaţia ungară, nu este îndrituită a subzista atunci când ea este recunoscută a fi contrară justiţiei”.
Conferinţa miniştrilor de externe şi ambasadorilor din cadrul Conferinţei de Pace, întrunită în martie 1920, a respins ca nefondate cererile delegaţiei maghiare cu privire la organizarea unor consultări populare, pe cale plebiscitară în teritoriile desprinse din Ungaria şi reunite cu patriile de origine. Alexandre Millerand replica delegaţiei maghiare, în numele Conferinţei de Pace, că „popoarele şi-au exprimat voinţa în lunile octombrie şi noiembrie 1918, iar, drept urmare, aceste popoare, multă vreme oprimate, s-au reunit cu fraţii lor, italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci”.
În final, Consiliul Suprem al Păcii a rămas însă ferm, respingând toate cererile delegaţiei maghiare, formulate în cadrul Conferinţei de Pace, consfinţind frontierele Ungariei cu România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, fixată încă în iunie 1919. Apponyi şi delegaţia sa au refuzat semnarea Tratatului, demisionând la 3 martie 1920. Abia la 17 mai 1920, ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată preşedintelui Millerand, înştiinţează Consiliul Suprem că Ungaria va semna, totuşi, Tratatul în forma elaborată de acesta, lucru ce s-a şi întâmplat la 4 iunie 1920, în „Marele Trianon” din Versailles. La 11 noiembrie 1920, Parlamentul de la Budapesta a ratificat tratatul. Chiar în ziua ratificării Tratatului de la Trianon, deputaţii revizionişti jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Refuzul realităţii şi speranţa într-o revanşă şi în revenirea la ceea ce a fost cândva au fost sintetizate în celebrul slogan „Nem, nem, soha!” –  „Nu, nu, niciodată!”, scandat cu obstinenţă de parlamentari unguri şi reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă.
Mişcarea anti-Trianon, iniţiată şi propulsată de revizionismul maghiar, timp de aproape un secol, fiind îndreptată, în special, împotriva statului naţional român, a avut un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Prof. univ. dr. IOAN BOJAN

Articole din aceeasi categorie