Unica suferinţă1

Că singurătatea este unica suferinţă n-o ştim doar de la G. Marcel. S-au plâns şi alţii, oho, câţi! Bietul Ovidiu, exilat la Pontul Euxin al nostru, o jelea în poeziile sale, dar şi Tibul sau alte mari spirite luminate se oripilau în faţa ei.

Probabil că nu e, totuşi, unica suferinţă, dar e mare, e foarte mare, e imensă şi te poate absorbi în gaura ei neagră cât ai zice „vai mie”!

Este o anomalie flagrantă ca omul să se simtă singur între „ai lui”, adică între oameni, introducând aici, mă rog, inclusiv duşmanii lui. Ca să vă consolez la capitolul duşmani să ne reamintim de Democrit: „vai de omul care n-are nici un duşman!”. Ştiţi de ce.

Dar, ceilalţi? Cum să fii singur într-o familie, un colectiv, o societate, o comunitate? Pe meridiane cu o densitate pe mp îngrijorătoare? În oraşe? În sate? Nu eşti singur, dar te simţi singur! – răspunde corul împricinaţilor, dezamăgiţi şi, clar, în suferinţă. Mă rog, la sate poate mai puţin, deşi, culmea, satele s-au golit, dar cutuma încă persistă. Încă …

De ce asta? De ce să se umple cabinetele psihologilor şi psihiatrilor cu oameni care suferă de singurătate, când explozia demografică este în creştere îngrijorătoare pe glob, ameninţind omenirea cu momentul când Planeta nu-i va mai putea susţine? Paradox… Pentru că azi nu se mai înţelege nimeni cu nimeni, nici măcar cei dintr-o familie, dintr-un partid, dintr-o instituţie, dintr-un bloc, dintr-o generaţie, dintr-o ţară, dintr-un continent. Deseori, omul nu se mai înţelege cu el însuşi …

De ce asta? Conflictul străvechi dintre generaţii s-a amplificat, motto-ul imbecil post-modernist: „nu vă încredeţi în nimeni care a depăşit 40 de ani” a rodit, fiindcă am permis.

De ce asta? Este în toi lupta pentru putere. În toi a fost întotdeauna, dar acum e murdară. Murdară a fost întodeauna. Dar acum e spurcată. Spurcată a fost întotdeauna, dar măcar oamenii se gândeau şi la ţară, nu doar la feudele lor.

De ce asta? Este la modă fake-ul! Ce? Totul! Ştiri, haine, alimente, aer, iubiri, promisiuni, speranţe, slogane electorale, vise, mijloace de a alerga ca nebunul prin viaţa asta ce se rostogoleşte peste noi şi cu noi.

Este la modă minciuna! Unde? Oriunde? Stai şi te întrebi nedumerit: „oare a fost altfel vreodată pe Terra?”. Cine minte? Eva? Adam? Şarpele? Minte şi Grivei, căţeluşul cinstit când se gudură pentru un os şi-apoi când are chef, hop, muşcă mâna care-l mângâie şi îl hrăneşte! Şi nici nu scapă de lanţ!

Este la modă superficialitatea! Unde? Oriunde! Cum să nu te simţi singur în oceanul ăsta de impostură asumată indirect, când mai marii se tratează la Viena, Istanbul şi Paris, iar nouă, prostimii, ni se azvârle un sistem de sănătate plin de bube şi boli. Cum să nu te simţi singur, bătrân, cu o pensie de ruşine? Cum să nu te simţi singur tânăr cu cărămizi de rate bancare deasupra capului, legate cu-un fir subţirel de nesiguranţă? Cum să nu te simţi singur când iubirile şi prieteniile mor în fragedă pruncie sufocate de tot felul de de laţuri: stres, oboseală, interes?

Este la modă incultura! Unde? Oriunde! Cine mai are timp de o carte? Cine mai are chef de-nvăţat când diplomele universitare se cumpără la tonă şi doctoratele la kilogram? Cine mai are motivaţie?

Ei, şi-atunci, cum să nu te simţi singur?

Să fie, culmea!, Internetul de vină, realitatea virtuală?

Sigur.

Dar, nici într-un caz nu numai!

Stela-Maria IVANEŞ

1 Singurătatea este unica suferinţă
(G. Marcel).

Articole din aceeasi categorie