Transilvania, eternul nostru românesc

„Țara de dincolo de pădure”, Transilvania, este un reper identitar. Bogățiile sale naturale, zonele etnografice în care s-a păstrat nucleul vieții românești milenare – Țara Oașului, Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Ținutul Pădurenilor, Țara Moților, Țara Zarandului, ori Mărginimea Sibiului -, dar și eroismul românilor care și-au apărat cu convingere moștenirea străbună, alcătuiesc un tot unitar.

În Transilvania, la Sarmizetusa Regia, a fost capitala Regatului Dacilor conduși de Decebal. După cucerirea romană din anul 106 e.n., regatul a devenit parte a Imperiului Roman. În Transilvania, romanii au început exploatarea intensă a aurului și altor bogății care au salvat Imperiul de la ruină. După retragerea aureliană din anul 271 e.n. – a armatei și administrației romane din provincia imperială Dacia -, populația de limbă latină și-a continuat existența în teritoriul deja consacrat.

În anul 896, migratori ugrici, originari din Asia, se stabilesc în Câmpia Tisei și avansează treptat, în următoarele secole, către interiorul Bazinului Carpatic. În pofida tuturor vicisitudinilor, Voievodatul Transilvaniei a reușit să rămână autonom.

Transilvania a intrat în componența Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, ca Principat autonom, mai apoi ca Mare Principat, condus direct de împăratul de la Viena. Statutul provinciei a fost desființat în anul 1868, când a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, până la Marea Unire din 1918. Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, stat învins. Tratatul a stabilit frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. Locuitorii Transilvaniei au intrat, în 1920, în spațiul de suveranitate al României. Statul român a despăgubit latifundiarii maghiari ”optanți”, care au părăsit Transilvania, cu sume exorbitante – echivalentul a 3,2 tone aur de 24 de karate. Practic, România a plătit în aur ceea ce cucerise, în fapt, prin lupte eroice. Reforma agrară din Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921) a dus la împroprietărirea familiilor sărace, a orfanilor și veteranilor de război.

Viena, 30 august 1940: Delegaţia română, formată din ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi consilierul regelui Carol al II-lea, dr. Valer Pop, a fost înştiinţată de ministrul de externe al Germaniei naziste Joachim von Ribbentrop (1893-1946, condamnat la moarte în Procesul de la Nurnberg pentru crime de război și crime împotriva umanității) şi ministrul de externe al Italiei fasciste Galeazzo Ciano, că a fost convocată formal, pentru a lua act de o sentinţă deja hotărâtă, și nicidecum pentru tratative. Ministrul Manoilescu: „Ribbentrop mi-a spus că nu este vorba de negocieri, ci de un arbitraj şi că Guvernul Român trebuie să decidă până la ora 10,00 seara dacă acceptă arbitrajul germano-italian cu privire la Transilvania, dacă nu vom fi atacaţi mâine de unguri şi de ruşi şi statul român va dispare de pe hartă”. Ciano a confirmat ameninţarea: „Dacă nu acceptaţi „arbitrajul”, ocupăm imediat Moldova până la crestele Carpaţilor”. Ciano lăsa să se înţeleagă că la 30 august România ar putea fi atacată, concomitent, de Ungaria şi de Rusia. Harta Transilvaniei mutilate, supervizată de Hitler, a fost prezentată, în aceeași zi, de ministrul german Paul Schmit în „Salonul de Aur” al Palatului Belvedere din Viena. Delegaţia României a aflat în acel moment ce proporții are raptul teritorial: Ungaria primea o suprafaţă de 43.493 kilometri pătrați din Transilvania, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, majoritatea români. Tot la 30 august 1940, decizia de la Viena a fost transmisă guvernelor celor două țări, urmând ca teritoriul românesc atribuit Ungariei să fie evacuat de trupele române în 15 zile.

În septembrie 1940 au fost comise crime în masă împotriva populaţiei româneşti din Trasilvania, la Moisei, Trăznea, Ip, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerasa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundul Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud s.a.

Ocupația horthystă a forțat un program de maghiarizare și pauperizare a populației românești. Obiectivele au fost realizate prin constrângeri oficiale sau prin organizații paramilitare.

Evreii din Transilvania de Nord au fost deportaţi şi exterminaţi în lagărele de concentrare de la  Auschwitz-Birkenau.

La  23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste. Armata română a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945.

La Conferința de Pace de la Paris, Guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Conferința a decis nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.
***
Date puse la dispoziția redacției cotidianului ”Făclia” de academicianul prof. univ. dr. Emil Burzo, președintele Filialei Cluj a Academiei Române, în urma unei excepționale documentări arhivistice, de decenii.

”La data de 26 august 1944, guvernul de la Budapaesta a trimis instrucţiuni populaţiei maghiare din Ardealul de Nord: ”pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi fost ocupată de trupele româno-ruse, maghiarii se pot organiza în cadrul unui partid comunist, colaborând intens şi chiar exagerat cu autorităţile ruseşti de ocupaţie, supralicitând pe români”. În felul acesta ar putea obţine simpatia autorităţilor militare ruseşti, complicând reîncadrarea acesteia în statul român”.

Deputat maghiar, 8 septembrie 1944: „Românii sunt convinşi de reuniunea nordului Transilvaniei la România, iar populaţia maghiară este de părere că singura noastră salvare constă în a ne orienta spre stânga”.

”Documentele aflate în arhivele ruseşti menţionează discuţiiile care au avut loc în perioada 29 martie – 12 aprilie între N.V. Novikov, trimisul URSS în Egipt, şi Barbu Ştirbei. Partea sovietică dorea ca România să rupă alianţa cu Germania, precum și participarea armatei române la război de partea aliaţilor. URSS se obliga să anuleze decizia de la Viena cu privire la Transilvania de Nord”.

”La Moscova, începând cu data de 1 ianuarie 1944, când se prefigura că războiul cu Germania se apropie de final, îşi desfăşoară activitatea Comisia NKID pentru pregătirea tratativelor de pace şi ordine postbelică. La această dată, Comisia se pronunţă împotriva formării oricărei federaţii de state. Preşedintele comisiei, Litvinov, propunea, la 8 iunie 1944, retrocedarea către România a Transilvaniei, cu condiţia de a renunţa la revendicarea Basarabiei și Bucovinei. În plus: exercitarea controlului sovietic asupra asupra politicii viitoare a României”.

”La începutul lunii septembrie 1940, se organizează, la Cluj, Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei, președinte fiind ales Emil Hațieganu. Din nucleul organizatoric făceau parte episcopii Iuliu Hossu, Nicolae Colan, Vasile Hossu, Liviu Teleș și Teodor Burzo. La 28 mai 1941, contele Bela Teleki cerea ”supravegherea strictă a Românilor din Nordul Transilvaniei și reprimarea oricăror tendințe din partea acestora”

”Ziua de 23 august 1944 a provocat o vădită îngrijorare în rândul autorităților maghiare. În noaptea de 23/24 august 1944 au fost emise instrucțiuni speciale privind arestarea și întemnițarea tuturor elementelor românești suspecte. La Cluj, românii arestați au fost duși în lagărul de la marginea orașului (”Toloncz Haz”).

”În Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, încheiată între Guvernul Român și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, la punctul 19 se prevedea: ”Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă și neavenită. În articolul 17 se precizează că ”administrația civilă românească este restabilită pe întreg teritoriul României”.

”Ceremonia marcând începutul reinstalării administrasției românești în Transilvania de Nord a avut loc la Cluj, la data de 13 martie 1945, eveniment la care au participat peste un milion de români. Regele Mihai, venit de la București, a fost ovaționat de mulțimea impresionantă.

***

Potrivit reputatului academician clujean, relațiile regilor din dinastia angevină cu nobilimea română din Maramureș au fost deosebit de complexe și totodată diametral opuse cu privire la atitudinea față de statul ungar. Paradoxal, prin Diktatul de la Viena a fost ruptă din teritoriul Transilvaniei zona cu o seculară și indubitabilă apartenență românească.

”Moşia Cuhea a aparţinut în totalitate voevodului Bogdan. Regele Ludovic, deşi îl denumeşte „fostul voievod de Maramureş necredinciosul nostru”, nu i-a confiscat timp de aproape 20 de ani proprietăţile. Probabil se spera ca acesta să accepte, până la urmă, suzeranitatea regelui ungar.

La data de 24 iunie 1360, regele Ludovic confirmă și actul redactat de Conventul de la Eger. În acesta se spune, „… că Ștefan, fiul lui Iuga, voivodul nostru maramureșean, iubit nouă şi credincios, prezentându-se înaintea înălţimii noastre, în numele său şi a lui Ioan, fratele său bun…în legătură cu legiuita rehotărnicie să o încuviinţăm”. În continuare se spune: „…rehotărnicirea o adeverim şi o întărim pe veci pentru aceiaşi fii a lui Iuga şi moştenitorii lor, prin autoritatea regească, prin mijlocirea pavezei privelegiului nostru”. Nu s-a găsit nici un act prin care să se dispună confiscarea unor părţi din moşia Cuhea de la Ioan şi Ștefan Iuga. Probabil că trecerea în Moldova a lui Ștefan, în anul 1362, care s-a alăturat unchiului său, să fi generat această situaţie, familia fiind generic menţionată sub denumirea de „Bogdan şi fiii săi”. Ștefan devine voevod în Moldova după moartea unchiului său, în anii 1367-1368.

În august 1342, tătarii pătrund din Moldova în Transilvania, prin trecătorile din nordul Carpaților, ajung în Maramureș, jefuiesc populația și provoacă distrugeri importante. Regele Ludovic dispune strângerea unei armate sub conducerea voevodului Transilvaniei. Participă și oastea lui Nicolae Alexandru Basarab. Oastea tătară, învinsă, se retrage în Moldova, după cum se relatează în Chronicon Dubnicense. Pentru faptele de vitejie ale maramureșenilor, în luptele cu tătarii, aceștia sunt răsplătiți de regele Ludovic I cu donații importante. Menționăm unele dintre acestea, după cum rezultă din colecția de diplome maramureșene din sec. XIV, a lui Ioan Mihalyi de Apșa.

La 28 decembrie 1345 confirmă moșiile date de tatăl său unor persoane în cnezatul Sărăsău.
La 9 aprilie 1346 confirmă donația moșiei Strâmtura
La 1 aprilie 1350 conferă cnezatul satelor Lipceni și Herincea fiului voievodului Crăciun.
La 20 martie 1360 conferă românului maramureșan Drăguș și fiilor acestuia moșiile Slatina, Brebu, Copăcești, Desești, Hernicești și Satu-Șugatag.
La 14 mai 1360 donează satul Varalia lui Vanciuc, fiul lui Farcstan. La aceeași dată donează posesiunea Rona de Sus lui Stan, fiul lui Petru.
La 14 mai 1361 dăruiește fiilor lui Lucovoi, cnezatul Ozon, pentru slujbele credincioase.
La 10 februarie 1364, regele Ludovic emite mandatul către credincioșii săi români: Giula, fiul lui Drăguș și fiii săi, prin care aceștia se îndatoresc a lăsa moșiile Slatina, Brebu, Copăcești, Desești, Hernicești și Șugatag în folosința fratelui lui Drăguș, fiul lui Giula, căruia le-a conferit nu de mult.
La 15 martie 1368 regele Ludovic introduce pe Ivan, fiul lui Dragomir, în posesia moșiei Rona.
La 3 iulie 1368 monarhul precizează că moșiile Breb, Copăcești, Desești, Hernicești și Șugatag sunt donate numai lui Dragoș și fiilor săi, nu fraților săi.
La 5 septembrie 1371, dăruiește fiilor lui Stanislau, voievodul de Ung, cnezatul moșiei Nereșnița de Sus.
La 4 septembrie 1373 introduce pe Balc, Drag și Ioan în posesia moșiei Buștina.
La 22 iulie 1374 se rehotărnicește posesiunea Nireș a lui Balk, fiul românului Zolon de Nires.
La 18 noiembrie 1378 dispune ca Balc și Drag să restituie o parte din terenul situat între Taras și Criva, fiilor lui Petru de Criva. Persoanele beneficiare ale donațiilor nu și-au schimbat însă religia. Edificator în acest context este înființarea mănăstirii Peri de către Balc și Drag la 13 august 1391 cu binecuvântarea patriarhului Constantinopolului”.

Carmen Fărcașiu

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *