Sub centură

Prima dată s-a dat.
Libertatea de exprimare, în directă legătură cu libertatea presei au reprezentat izbânzi ale omenirii. O victorie a poate mii de ani de vise s-a împlinit. Oamenii (de rând, desigur) puteau gândi şi spune, fără teamă, ce şi cum. Dar, în principal, împotriva mai marilor zilei. Cum… verba volant, liberatea de exprimare a trecut repede în mass media. Şi adevărul, cuvântul greu, încărcat de reproşuri la adresa potentaţilor zilei, s-a răspândit cu repeziciune. Politicieni, comercianţi, fabricanţi de orice, oameni cu conturi ştiute şi neştiute, evaluate şi neevaluate, preşedinţi, regi, şefi de stat major, conducători de forumuri internaţionale au luat-o peste nas.
Când pe bune, când pe… fabulă.
A fost, în orice caz, un pas mare pe care l-a făcut lumea civilizată: să poţi spune şi, în acelaşi timp, să poţi corecta relele din societate. Mare lucru! Evident că s-a şi exagerat. Şi, mai ales mijloacele de comunicare în masă, au alunecat în extrema cealaltă. Acolo unde insulta, calomnia şi, mai apoi, deformarea realităţii, minciuna au făcut multe victime. Dar, toţi cei pomeniţi în rândurile de mai sus au suportat. De ce? Pentru că e mai bine să fii persoană publică barosană, dar huiduită, decât anonim, strecurându-te prin existenţă şi neciupind nimic din bogata ofertă a funcţiilor babane.
Evident că nimănui nu-i place critica.
Nici pe faţă, nici pe dos. Şi toţi cei care o încasau, aşa, de dragul adevărului sau a manipulării, au gândit diferite forme de a îngrădi această libertate. Unii, făcuţi din aluatul bădăranilor de Ferentariul-de-oriunde au dat cu barda. Exemplu? Trump. Donald Trump, omul care pune în practică fanteziile bolnave ale unor producători, în care Schwarzenegger distruge tot, aruncă în aer, sfârtecă, omoară…
Alţii, mai subtili, încearcă diferite metode de a reduce la tăcere presa, organizaţiile de apărare ale drepturilor omului, sau pe activiştii ce veghează ca lumea să nu se întoarcă la obedienţa tăcerii din alte vremuri. Nici „ai noştri” nu scapă ocazia de a se manifesta. Şi lovesc acolo unde doare cel mai cel: sub centură. La organe, cum ar veni. Şi dau cât pot ei de tare: cu copitele, cu pumnii, cu ce apucă! Şi nu se lasă până ce nu văd duşmanul (a se citi, în principal, presa de orice fel) la pământ.
Libertatea ciuntită!
Partidele, şefii mai mari sau mai mici de pe unde or fi ei disipaţi în „comitete şi comiţii” trag din toate poziţiile. Şi, nu odată, le iese. Sigur: presiunile de orice fel, şantajul sau, din contră, mita ş.a.m.d., mai funcţionează. E drept, cam anevoie. Şi, în acest caz se recurge la formula sigură: falimentul. Distrugerea economică a instituţiilor de presă şi a celor care, la verticală sau orizontală sunt legaţi de aceste instituţii. Nu le pasă (guvernanţi, parlamentari etc.) că moare cuvântul scris, auzit. Că dispare imaginea serioasă, dătătoare de speranţă şi confort. Trăiesc şi muncesc doar cu un singur scop: pe toate instituţiile media să scrie: insolvenţă, reorganizare judiciară, faliment.
Păcat!
Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie