Ştefan Câlţia, Grădini pentru Dinu Pillat

Fundaţia AnnArt, Galeria Posibilă, Bucureşti, 2016; texte de Gabriela Massaci, Monica Pillat, Carmen Brăgaru, Horia-Roman Patapievici, Patricia Bădulescu; traducerea: Luminiţa Townson; conceptul şi grafica: Matei Câlţian; reproduceri: Bogdan Bordeianu, Serioja Bocsok, 102 p.

Un act reparator de o inegalabilă profunzime morală, înălţător prin mesajul transmis, s-a petrecut la iniţiativa maestrului Ştefan Câlţia, pictor de mare rafinament. Maestrul cu figură de patriarh, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, cu vorba măsurată, reflex invers al faptelor mari şi nenumărate pe care le întreprinde, impresionat de destinul tragic al poetului Dinu Pillat care a îndurat suferinţe inimaginabile în închisorile comuniste româneşti numai pentru vina de a fi aparţinut ilustrei familii a Brătienilor, aceşti ctitori de Ţară, şi care, după ieşirea din închisoare, şi-a dorit să „stea într-o grădină, să lucreze ca paznic într-un parc public”, s-a hotărât să-i picteze grădini la care visa poetul. Gestul profund uman, creştin şi civic deopotrivă al maestrului Câlţia s-a vrut reparatoriu. Când „grădina a fost gata”, au rezultat şase pânze în ulei şi şaisprezece desene în peniţă, reunite într-o expoziţie intitulată „Grădini pentru Dinu Pillat”, la Galeria AnnArt din Bucureşti. Apoi, asociaţi voluntar ad-hoc la acţiunea reparatorie iniţiată de maestru, un grup de inimoşi şi excepţionali oameni de cultură, animaţi de sentimente de civilitate, au meditat asupra demersului iniţiat de maestru şi au scris o serie de eseuri: Monica Pillat, fiica poetului, „O întâlnire de taină”; Carmen Brăgaru, „«Şi în grădini cresc lumi nenumărate». Aspiraţia lui Dinu Pillat spre parc, grădină, Rai”; Horia-Roman Patapievici, „Doamne, iată, grădina Ta e aici”; Patricia Bădulescu „Grădini deschise. Despre picturile şi desenele dedicate de Ştefan Câlţia lui Dinu Pillat”.

Gabriela Massaci deschide seria eseurilor cu reflecţii asupra grădinii primordiale, care se perpetuează, mai mult sau mai puţin, în fiecare din noi, „Despre grădina perpetuă”. Mărturisesc că arareori mi-a fost dat să citesc texte de o asemenea frumuseţe, bogăţie şi plasticitate a ideilor. Ataşate desenelor şi picturilor maestrului Câlţia, ele dau forma rotundă, împlinită, cărţii care este un monument de cultură, în ciuda dimensiunilor sale! Cum am spus-o, ea deschide seria eseurilor cu o afirmaţie plină de candoare, aparent banală: „Se întâmplă lucruri uimitoare dacă priveşti cum cade lumina. Cel mai mult mie îmi place cum cade pe aducerea-aminte. Face nişte dungi-drumuri prin noi, de la bezna deplină spre felurite luminişuri, iar uneori soarele întreg te izbeşte în suflet până la orbire. Atunci cred că e vorba de iubire de-a binelea”, Iată, aşa aparent facil, copilăreşte, dar cu ce cuvinte adânci, ne introduce în tematica cărţii, ce se vrea recuperatoarea memoriei lui Dinu Pillat. Sentimentul care i-a animat pe toţi în această acţiune a fost IUBIREA. Iubirea pentru dreptate, pentru adevăr, pentru aproapele, pentru o minimă reparaţie, pentru Dinu Pillat şi prin el, pentru toţi oamenii acestei sărmane ţări care au suferit pe nedrept. Autoarea eseului ne relatează adeziunea Monicăi Pillat, fiica celui omagiat, la gestul reparatoriu, şi în final, închizând cercul de idei al mesajului său, afirmă: „Toate grădinile lui Câlţia au însă câte un drum – şi dacă şti[i] să priveşti cum cade lumina, îl vezi bine pe Dinu Pillat”.Mărturia Monicăi, fiica lui Dinu Pillat este tulburătoare. Detaşându-se de nedreptatea omenească care i-a fost impusă părintelui său, fiica sensibilă mărturiseşte că tatăl său, fiind „alcătuit dintr-un material uman aparte”, i-a declarat: „dacă ar fi să iau viaţa de la capăt, multe aş vrea să schimb, dar la un singur lucru nu aş putea renunţa – la răstimpul petrecut în închisoare”! Peste ani, în acelaşi registru de idei, o afirmaţie asemănătoare i-a făcut-o şi Nicolae Balotă. Pentru toţi aceşti oameni mari, conştiinţe vii ale neamului nostru, ai României vechi, pe care şi eu o iubesc atât de mult, timpul petrecut în închisoare le-a dat posibilitatea purificării sufletului, zarca a fost locul în care şi-au răscumpărat cu prisosinţă greşelile, erorile, pe care noi toţi le comitem, cu sau fără voie. Monica Pillat ne relatează întâlnirea cu maestrul Câlţia. Acesta i-a mărturisit că soţia sa, Livia, i-a adus o carte cu poemele lui Rainer Maria Rilke, traduse de Dinu Pillat, care mărturisea în „Prefaţă” că după ieşirea din închisoare ar fi vrut să fie paznic de grădină. Impresionat de mărturisirea poetului, Ştefan Câlţia s-a hotărât să-i ofere, postum, această posibilitate de vieţuire într-o grădină! Prezentându-i fiicei celui omagiat astfel desenele şi tablourile realizate, impresionată, ea a declarat „cu sufletul la gură: acestea nu-s grădini din lumea noastră, par a veni din rai!”

Carmen Brăgaru, la rândul ei, ne descrie „aspiraţia lui Dinu Pillat spre parc, grădină, Rai”, pentru că „şi în grădini cresc lumi nenumărate”! Relatând despre motivul arestării şi încarcerării poetului, precum şi momentul revenirii din detenţie în sânul familiei, „a intrat în odaia noastră, s-a dus la icoana Maicii Domnului, a îngenunchiat şi a plâns”. După ce toţi „şi-au venit în fire”, i-a spus soţiei, Cornelia Pillat, că „pe el nu-l mai interesează nimic din ceea ce-l pasiona altădată şi că nu doreşte decât să fie paznicul unui parc”. Carmen Bragaru încearcă să înţeleagă rosturile adânci ale opţiunii lui Dinu Pillat, pentru aceasta face un excurs semantic în semnificaţia termenului şi a ceea ce cuprinde un parc, în înţelesul de loc ideatic. Ea înţelege opţiunea lui „aparent de neînţeles”, rosturile care l-au determinat pe Dinu Pillat să aleagă să trăiască în lumea parcului, locul unde sălăşluieşte „o linişte sfântă”, unde poetul caută să se împărtăşească ca într-o „Liturghie Cosmică”, decriptându-i semnificaţia.

Horia-Roman Patapievici, justiţiar, pune mai clar accentele, nuanţează nedreptatea făcută celui care s-a întors „dintr-un mare chin şi oribil surghiun”, care „fusese torturat în anchete şi târât prin puşcării, fără să aibă vreo vină”! El evidenţiază pe „omul bun”, pictorul Ştefan Câlţia care, „în zilele noastre şi sub ochii noştri”, fapt rarissim!, repară nedreptatea, oferindu-i lui Dinu Pillat „grădina pe care n-a mai ajuns s-o aibă”! Reliefarea acestuia îi permite conexiuni cu universul Extrem-Oriental atât de fecund în toate, cu minunata lume din Micul Prinţ al lui Antoine de Saint Exupéry, cu Europa de la sfârşitul anilor 1930, dominată de ură. Peste toate acestea, iubirea, sentimentul acesta care construieşte, şi anume iubirea pentru grădină – Edenul nostru primordial, a fost aceea care l-a animat pe Dinu Pillat ca s-o dorească pentru a o îngriji căci, căzuţi pradă unei ideologii malefice, comunismul totalitarist, fuseserăm izgoniţi din ea. Tot iubirea a fost „bunul” cel mai de preţ pe care l-a transmis fiicei sale, Monica Pillat, care şi-a pus viaţa şi activitatea în slujba recuperării memoriei părinţilor şi a membrilor familiei sale lărgite. Tot iubirea, de aproapele, de adevăr, de dreptate, l-a animat pe maestrul Ştefan Câlţia să-i ofere lui Dinu Pillat grădina pe care o visase şi la care a avut tot dreptul.

Patricia Bădulescu încheie seria eseurilor vorbind despre picturile şi desenele dedicate de Ştefan Câlţia lui Dinu Pillat, cum a ajuns maestrul să realizeze „suita grădinilor” pe care le-a dedicat tălmăcitorului versurilor poetului german Rainer Maria Rilke, un domeniu [vegetal] primordial şi mirific, pe care l-a abordat din varii perspective. Maestrul îi oferă poetului chiar „grădinile sale”, nu doar „nişte grădini”, ci pe acelea în care şi pe care le-a trăit şi trăieşte: în universul copilăriei, în satul natal, Şona din Ţara Făgăraşului, din curtea casei sale bucureştene. Ele sunt „grădini deschise”, în care fiecare poate accede şi trăi experienţa comuniunii cu natura, care ne cuprinde pe toţi. Din această perspectivă, grădina este locul în care ne putem transforma…

Gestul nobil, recuperator, al maestrului Câlţia, la care s-a raliat pleiada de scriitori, s-a materializat şi în această carte, care completează expoziţia de lucrări de artă – grafică şi pictură – constituindu-se într-un act de cultură fără precedent la noi. Privirea cu atenţie a lucrărilor de artă plastică şi lectura eseurilor ne oferă o trăire intelectuală de excepţie, o plăcere cum rar ni se oferă, demonstrându-ne că printre noi mai sunt încă mari caractere, dublate de conştiinţe vii, care se pun voluntar în slujba recuperării memoriei unor înaintaşi de excepţie pe care acest pământ românesc – „Grădina Maicii Domnului”, cum a fost denumit – l-a dat lumii!

Tema „grădinii”, semnificaţia ei, este un subiect adeseori abordat şi în literatura străină. Pentru poetul englez Thomas Edward Brown (1830-1897), pe care îl găsesc cel mai apropiat confratelui său român, poetul Dinu Pillat, în viziunea asupra grădinii, în poemul „My Garden” – „Grădina mea”, afirmă: „Un lucru vrednic de iubire e grădina”, ea fiind „Adevărată şcoală-a păcii”, însă…„Şi totuşi nebunul mai susţine/Că Dumnezeu nu este”, dar „Ba eu sunt foarte sigur/Că Dumnezeu se plimbă în grădina mea.” Versurile au fost tălmăcite în limba română de Lucian Blaga (Patru milenii de poezie în tălmăcirea lui Lucian Blaga, 2012, Editura Humanitas, Bucureşti, p.136).

Un mare şi cald mulţumesc pentru această iniţiativă, materializată atât de frumos! Cu speranţa că pentru Dinu Pillat , dar şi pentru mulţi alţii care au slujit cinstit ţara lor, acea Românie veche, monarhică, bine statornicită în tradiţiile ei, la care ne raportăm de fiecare dată când vorbim sau ne gândim la împlinirea ei şi a noastră împreună, ruga le va fi fost ascultată şi împlinită: „De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi/Cu sălciile-n muguri şi ierburile moi/Cu miei priori – tot îngeri albi, plăpânzi şi goi – / Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roi/De-albine nevăzute ce cată miere-n flori”. Este întoarcerea la fericirea simplă din spaţiul edenic primar, unde la capătul drumului se împletesc iertarea şi fericirea !

Conf. univ. dr. Alexandru PĂCURAR

Departamentul de Geografie Umană şi Turism

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Articole din aceeasi categorie