SONDÂND NOBLEŢEA FIRESCULUI, VIAŢA…

 de vorbă cu poetul Adrian Popescu

– Prin poezie, se zice, întreg spaţiul estetic al omenirii devine rezonant, luând asupra ei riscul desăvârşirii. Timpul, înghesuit după un geamlâc, poate fi manipulat după vrerea noastră. Vă propun, aşadar, să mutăm limbile ceasornicului înapoi. Mult înapoi….

– Copilăria… Nu-i departe nici de momentul în care m-am angajat la Făclia. În acest interval, cândva, s-a născut dragostea de literatură. Mă gândesc la o clasă de copii de la colegiul de astăzi „George Bariţiu”, vrednica mea învăţătoare, când mergea, pentru o vreme, la secretariat, colegii mei mă rugau mereu să le povestesc ceva. Aşa că, primul meu titlul de glorie a fost „povestitorul clasei”. Mai târziu am început să am adevărate reuşite la tezele de limbă şi literatură română şi, după nişte concursuri şcolare am publicat două poezii chiar în ziarul Făclia. Dar e şi locul unde, imediat după studenţie am fost angajat, corector de noapte, zic. Am obţinut o negare de la repartiţia de stat şi aici, la „ziarul clujenilor” mi-a plăcut şi am învăţat spiritul de echipă

– Steaua şi Echinox făceau notă discordantă în epocă. Cum s-a putut întâmpla asta?

– Steaua a avut un conducător excepţional, cult, diplomat şi foarte abil în relaţiile cu autorităţile. Baconski a fost cel care a structurat, a dat nobleţea şi blazonul Stelei. În 1956, la congresul scriitorilor, Baraschi are un moment de mare curaj şi îşi neagă toată poezia militantă, ideologică, patriotardă şi tributară ideologiei partidului unic. Întoarce, aşadar, spatele factorilor politici, îl atacă virulent, pe Dan Deşliu în special şi pedeapsa nu întârzie să apară. O promisiune mincinoasă, o chemare la Bucureşti şi Baconski rămâne şi fără postul de redactor şef promis la prestigiosul Secolul XX, şi ostracizat de regim. Beniuc a fost capul răutăţilor, iar momeala a lansat-o nu departe de unde stăm noi, la fostul restaurant Someşul (interviul a fost realizat la cofetăria Carpaţi n.n.). A urmat apoi, poetul Aurel Rău, cel care a ştiut să înnobileze ţinuta acestei prestigioase reviste. Pe de altă parte, Echinox a pornit dintr-un entuziasm curat al studenţimii clujene. Nu eram plătiţi, din când în când, însă, primeam câte o cartelă de masă la cantina studenţească. Revista a fost sprijinită de academicianul Constantin Daicoviciu şi, spre cinstea lui, de academician Ştefan Pascu. Frecuşul cu autorităţile a început de la primul număr. Noi publicaserăm un text din Herddeger, considerat un filosof reacţionar, ba chiar fascist de către decidenţii vremii respective. Primul redactor şef a fost mazilit. Ne-am dus acasă la Ion Pop şi i-am propus să vină el pe postul vacant. El a adus o mulţime de colaboratori francezi şi l-a convins pe Ion Gheorghe Maurer să pună o vorbă bună şi să nu desfiinţeze revista.

– V-aţi mutat… corectura la Steaua.

– Da. Şi publicam intens la Tribuna, Steaua, apoi, alte şi alte reviste literare din Bucureşti. Au fost câteva reduceri, dar eu am prins jumătate de normă la Steaua. O situaţie „fericită”, dacă mă gândesc că şi la alte reviste se practica… modelul. Sigur, a fost o epoca mai grea, dar cu toată această… modestie financiară (mai bună pentru un artist, într-un fel), este perioada în care am scris cel mai mult.

– Corectura este o etapă obligatorie pentru orice gazetar. Dar, cel mai important lucru e cititul, nu?

– Începem prin a trăi emoţiile prin cărţile celorlalţi. Pentru un poet, e absolut obligatoriu să parcurgă întreaga literatură. Exista o antologie de poezie chineză, spre exemplu din care am învăţat foarte multe, dar l-am aprofundat pe Eminescu, apoi cei trei mari „B” interbelici Bacovia, Bacovia, Barbu – poeţi formatori, aş zice. Dar pentru a te găsi pe tine însuţi pe acest tărâm, trebuie să-i parcurgi pe toţi marii lirici ai secolului XX. Ei te ajută să nu repeţi ce au scris, pentru că, sincer, nu trebuie să cădem în capcana după care cu tine începe literatura. Noi ne aşezăm într-un fir, ca boabele pe rozariu şi, evident, nu putem începe de la zero niciodată. Sigur, Eminescu zicem că a fixat şi ne-a dat limba română literară. Este una dintre cazurile de autor genial. El a reuşit să dea frumuseţe şi expresivitate limbii literare. Ceilalţi, Arghezi, bunăoară, a schimbat, dar forţând gramatica, iar Nichita, cum spunea cineva, schimbă vocabularul. E observaţia lui Nicolae Manolescu pe care, însă, mi-o asum. Nu toată lumea reuşeşte să schimbe percepţia asupra lumii şi asupra literaturii. Cei tineri scriu poate mai bine decât noi, pe când noi scriam poate mai stângaci, dar exista căldură şi viziune. Ei scriu mult mai subtil, poate, dar mult mai rece. Vor să renunţe total la sentimente. Poezia înseamnă antipoezie! Sigur a fost mereu o luptă, şi este şi astăzi, între cultură, însemnând ceva organic, aşezat, nobil, dacă vreţi, ca sentiment, şi contra cultură, care vrea să dea totul peste cap. Începe cu avangarda, mişcarea beatnicilor, mişcarea hippy pentru libertăţi sexuale şi sociale; îndreptăţite într-un fel, mai ales cele sociale. A continuat cu 1968, an de revoluţie studenţească în toată lumea, când s-au bulversat nişte valori… Luptă între vechi şi noi, până la urmă. Între modern şi postmodern. Cultură/anticultură. Afirmaţie/contestaţie. Construcţie/ deconstrucţie. Dar: nu se poate agrea doar deconstrucţia, distrugerea. Trebuie combinat şi construit. Deconstrucţia nu rămâne, decât prin manifestele literare şi mai puţin în texte. Sigur că trebuie împrospătat sângele ăsta al poeziei care se moleşeşte. Dar nu-l faci să se piardă cu totul! Numai antipoezie, numai urât… Când totul e negru, mizerabil şi jos nu mai e nici o plăcere să citeşti.

– Am dat ceasul înapoi, l-am adus la „ora de vară” a prezentului, cu împliniri, premii, familie, şi o operă literară temeinic conturată. Cel mai greu însă mi se pare să dăm acele ceasornicului înainte…

– Am scris destul de mult, zic eu, am două romane despre Tânărul Francisc, o biografie etichetată romanţată şi Cortegiul magilor, care înseamnă o călătorie a magilor la Bethlehem. Am vreo 13-14 volume, consistente de poezie, eseuri, am apărut în antologii, şi am făcut mai multe traduceri din literatura italiană. Mă consider aşadar, împlinit. Nu cred că am risipit talantul pe care mi L-a dat Domnul…, poate că dacă eram mai exigent, era mai bine; dacă erau mai puţine păcate ale tinereţii, era şi mai bine. Am fost mai dezordonat, mai puturos, mai mincinos, pot să spun, în ceea ce priveşte promisiunile făcute în prima fază a tinereţii… Acum, îmi contemplu viaţa de pe poziţiile de amurg şi cred că sunt multe lucruri pe care nu trebuia să le fac, dar şi multe pe care bine că le-am făcut! Am avut mereu o şansă, o graţie dată de sus, am avut noroc şi, în cele din urmă, port recunoştinţă tuturor celor pe care i-am întâlnit, pentru că, cu rare excepţii am întâlnit persoane cu potenţial negativ. Sunt mulţumit, împăcat şi încrezător. Am o soţie iubitoare, care are grijă de mine, doi feciori Mihnea şi Horia la o vârstă matură, pe nepotul David – viitorul meu. Pentru că în ei mă proiectez, în ei mă văd reuşind atâta timp cât nu-mi trădez menirea. Care a fost scrisul, şi iar scrisul, de a fi mai puţin adaptat lumii tehnice şi practice, de a fi ajutat de toţi cei pomeniţi şi de alţii mulţi şi de a vedea că tot ce am dorit, am primit! Tot ce am cerut, mi s-a dat! N-am reuşit sută la sută să răspund bogăţiei darurilor, dar m-am străduit şi în mare parte am întors binele. Spun asta acum, la 70 de ani, vârsta aflată pe muchia bătrâneţii, când nobleţea firescului dă sens vieţii.

– Literatura? Premiile?

– Sunt prea multe. Premiile, zic şi mă deranjează. Pe bune! Aştept ca tinerii să le ia şi nu vreau să produc nimănui invidie. A început în 1971, la debut. şi de atunci… Iar literatura… n-a murit. Pentru că cine a scris odată, va scrie mereu şi pentru că dacă te-ai mânjit cu cerneală, niciodată nu te poţi şterge, spunea nu ştiu care poet francez. Acum, pregătesc la şcoala Ardeleană, un fel de galerie de portrete literare, sigur, se adună şi poeziile. Cu toate că nu mă mai grăbesc. Celebritatea nu mă interesează, dar mă bucur că am o anumită notorietate şi asta pentru că am încercat mereu să nu contrariez prin adversitatea concurenţială, să nu îndepărtez, cu alte cuvinte, pe nimeni. Loc este pentru toată lumea. Literatura e vastă! Dumnezeu e mare! Aşa că n-am dat din coate.

– Steaua?

– Eu aş vrea să renunţ. Chiar acum. Ruxandra Cesereanu este redactor şef, eu sunt pe funcţia de director şi sună puţin… umflat, citesc în mare parte din ceea ce se publică, dar Ruşinea este, de fapt, motorul acestei reviste. Mă înţeleg bine cu cei tineri… Eu aş pleca şi mâine, dar m-au convins că îmi vor face un semn, îmi vor da de înţeles când va fi momentul…

Interviu realizat de

Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie