Se strânge laţul?

Jandarmi sau nu, americanii s-au obişnuit să fie cei mai tari. În parcarea lor şi a altora. Să meargă unde vor. Să nu ceară, ci să comande. Să ordone. Pe faţă sau în mârşave jocuri de culise. Îngăduiau pe cine vroiau şi respingeau pe cine aveau sau nu chef. Cei mai tari, dintre cei mai tari!

Practic, nimeni nu avea curajul să se ocupe de ei: naţie mare, cu potenţial militar imens, posesori ai acelor resurse care le permiteau şi le permit încă să-şi scoată pieptul. Şi când n-au, iau. Cu bani sau cu puterea armelor. Cu dedesubturi politiceşti şi îmbârligături de servicii secrete.

Într-o vreme, URSS le ţinea piept. Îi spunea echilibru şi fiecare opintea să se înarmeze. Până-n dinţi (!). Apoi, când imperiul sovietelor s-a risipit în vânt, SUA şi-au luat-o în cap. I-au înlocuit pe ruşi în Afganistanul şi aşa prăpădit, au sfârtecat Belgradul, au invadat Irak-ul, în plină primăvară arabă au declanşat iarna războaielor la sud de Evropa şi au băgat zâzanie în Orientul Îndepărtat.

Nu cred că au neglijat dezvoltarea Chinei, dar n-au avut ce face. Acest popor vechi şi numeros a avut înţelepciunea de a redescoperi, în condiţiile lumii moderne, sevele dătătoare de vigoare unei naţiuni: dragostea de semeni. Şi au reuşit, nu odată, să depăşească marea putere a Statelor Unite ale Americii.

Când cu criza rachetelor, lumea era s-o păţească. De ce? Pentru că sovieticii au vrut să se instaleze în coasta americanilor. În Cuba socialistă. Dacă fiecare şi-a retras ghiarele între perniţele moi ale liniştii şi păcii mondiale, e pentru că, şi unii, şi alţii, şi-au dat seama de proporţiile dezastrului pe care urmau să-l declanşeze.

Acum, lucrurile s-au încins din nou. Evropa s-a unit şi forţa ei nu mai este de neglijat. Toate popoarele Continentului (minus englezii care, oricum, erau calul troian al americanilor în acest colţ de lume), toate popoarele, zic, au un cui împotriva zbirului mondial. Sârbii nu uita, şi nu iartă; umilinţa celor cinci state făr’ de viză pentru State este cât casa; Franţa şi-a manifestat de nenumărate ori repulsia faţă de politica NATO (în traducere liberă: SUA); iar acum, Germania se simte lezată în orgoliul ei de mare putere evropeană, nevrând să fie nici ascultată, nici să primească ordine. Rusia şi-a recăpătat încrederea şi dovedeşte că se poate, fără să pună cizma pe gâtul altor popoare. S-au născut noi şi noi interese în procesul de croşetare a noii ordini internaţionale: China s-a apropiat de Rusia, Evropa de China şi celelalte popoare ce manipulează ascuţimea ucigătoare a tigrului asiatic. America de Sud a ajuns la un click distanţă de China şi Rusia, la care s-a alătura, deocamdată cu interese economice, Africa de Sud. Iar Australia a jucat întotdeauna cartea Asiei, mai degrabă decât a Americii de Nord.

E un tablou care, să recunoaştem, arată cel puţin interesant. Nu e de mirare că preşedintele Trump îşi face calculele fără Evropa, Rusia, China, America de Sud. Şi se retrage în găoace. Clamând prosperitatea americanilor şi nu a altora. Pare manipulare? Nu cred. E, mai degrabă, luciditatea omului… simplu, care ştie că păcăleală sau nu, trebuie să facă ceva pentru ai lui, şi numai după ce rezolvă această problemă, să găsească noi aliaţi, unde să toace banii americanilor. Aşa-i când simţi juvăţul în jurul grumazului.

Totul e să nu-i zboare, prea devreme, scăunelul de su’ picioare!

Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie