SĂ FACI BINE COMUNITĂŢII

o de vorbă cu prof. Cristina Grigore o

Să faci ceva ce alţii nu pot să facă. N-au timp, energie, bucuria de a se dedica. Să te frământe mereu cum poţi să te jertfeşti. Şi să nu recunoşti asta. Să spui că e în firea lucrurilor să gândeşti şi să munceşti pentru alţii. Vocaţia asta nu se regăseşte la toţi semenii. Aşa că mi-am propus să cunosc o astfel de persoană. Ocazia s-a ivit când am auzit pentru prima dată de Organizaţia Nonguvernamentală „Părinţi din România”.

Iată:

– Propun un lucru simplu: spuneţi-ne câteva cuvinte, în aşa fel încât să ne cunoaştem şi, totodată, să vă cunoască şi cititorii noştri.

– Am fost profesor de istorie, apoi am lucrat la Editura Dacia, iar din 2010 sunt director executiv la Fundaţia „Părinţi din România”. Sunt de peste 20 de ani în zona organizaţiilor nonguvernamentale şi asta înseamnă că îmi place să fac bine. Toată lumea mă întreabă de ce fac un festival de teatru pentru tineret, când interesul tinerilor de astăzi se canalizează în altă direcţie; de ce fac un serviciu medical online pentru părinţi, pe gratis, când serviciile medicale se plătesc mai peste tot în lume; de ce, de ce…? Eu mi-am propus să schimb nişte paradigme. Iar „gratis” nu înseamnă renunţarea la calitate, arta nu înseamnă concurenţă cu telefonul, tableta, sau orice altceva. Am făcut un parteneriat, Cătălin Chiş, fondatorul ONG-ului de care vorbim, un moroşan, deci, şi un bucureştean, care, însă, şi-au desăvârşit educaţia la Cluj: să dăm înapoi ceva colectivităţii în care trăim! Cred că totul a pornit de la faptul că trebuie schimbată mentalitatea oamenilor. Că nu putem la nesfârşit să cerem. Mai trebuie să şi dăm ceva comunităţii. Eu stau într-un bloc cu două etaje şi am o vorbă: să facă vecinul de la V! Adică nimeni, niciodată! Nu se poate! Pentru mai mult şi mai bine, trebuie să se implice fiecare dintre noi! E o experienţă prin care europenii au trecut şi s-a dovedit că dă roade. Civismul se învaţă, aşadar, şi acest lucru determină dezvoltarea socială şi consolidarea politicului. Trebuie să vă spun că eu m-am născut la ţară, în România profundă, şi acolo am învăţat că numai împreună putem reuşi.

– Fundaţia şi-a propus patru proiecte majore. Care sunt acestea?

– Încercăm, şi eu zic că am şi reuşit, să acoperim o mare plajă în ceea ce priveşte vârsta copiilor. Anual facem un eveniment, o sesiune de strângere de fonduri şi, într-un weekend, aducem un încondeiator care-i învaţă pe copii tradiţiile încondeierii ouălor. Vin copii între 3 şi 10 ani, iar la ultima ediţie s-au adunat circa 300 de micuţi, dornici să înveţe aceste tehnici. Apoi, facem singurul turneu de tenis familial cu valenţă caritabilă. Fiind o organizaţie nonguvernamentală, toate proiectele pe care le avem recomandă o donaţie care să susţină proiectul în cauză. În 2010 am început cu trei părinţi care jucau la dublu cu copii, iar în 2016 am ajuns să avem 18 cupluri: copii şi părinţi. E competiţia care îi bucură pe participanţi dar şi pe privitori. Scopul este unul educativ şi, evident, învăţămintele părinţilor, mai ales, sunt mai mult decât folositoare. Nu este vorba neapărat despre competitivitate, ci, de petrecerea timpului împreună, fără telefon, tabletă şi cu bucuria de a relaţiona direct. Un al treilea mare proiect este festivalul de teatru. L-am început cu o bună prietenă şi colegă de a mea, Gabriela Barbu. Şi ne-am propus să trecem peste barierele de limbă. Să facem un festival internaţional, cu spectacole în limba fiecăruia. La început a fost un festiva local, mai pe urmă l-am întâlnit pe scriitorul Radu Ţuculescu şi am demarat festivalul internaţional. A fost un tur de forţă, un maraton cultural, pentru că în trei zile am avut 27 trupe de teatru de amatori. Credeţi-mă, juriul nu s-a mişcat de pe scaune! Fără să mă laud, trebuie să vă spun că avem un festival de înaltă calitate, recunoscut de forurile europene de profil din UE, fiind evaluat de către 9 experţi internaţionali. Sunt 715 festivaluri internaţionale pentru care EFE acordă anual o… marcă. Iar festivalul de la Cluj este extrem de bine cotat. Calitatea culturală a festivalului este evaluată de către experţi internaţionali, cum spuneam. De fiecare dată au fost impresionaţi de calitatea actului teatral. Şi anul aceste am fost premiaţi. România a avut delegaţia cea mai mică, iar ceea ce s-a spus negativ despre noi, românii, m-a deranjat personal. Mi-am propus ca şi eu, după puterile mele, să schimb această imagine negativă despre România. Vor trebui să vadă şi să recunoască că, la Cluj, există cultură, că în acest oraş foarte frumos se petrec lucruri cu adevărat valoroase.

– În fine…

– … un al patrulea domeniu de activitate l-am preluat din Statele Unite ale Americii, unde se practică de mai multă vreme. Este vorba despre un call-center pentru spitale. La noi, există o mare lipsă de personal medical. E o profesie liberală şi ei, medicii, vor merge întotdeauna acolo unde sunt plătiţi cel mai bine, unde îşi pot face meseria în cele mai bune condiţii. Să ştiţi că Germania, Franţa, Marea Britanie au, în acest domeniu, cam aceleaşi probleme pe care le avem noi. Aşa că, în unităţile de urgenţe există multă frustrare. Părinţii vin acolo şi aşteaptă timp îndelungat, medicii sunt nu odată depăşiţi de numărul mare de pacienţi, iar copii cu afecţiuni trebuie să suporte toată această agitaţie, fără să li se poată administra un tratament rapid şi eficient. Ne-am gândit să apelăm la tehnologie şi să reducem, cât mai mult posibil această presiune de pe… capul tuturor celor implicaţi. Trebuie să fiţi de acord cu mine că este mult mai uşor ca pentru un copil de 3 luni, să spunem, cu febră, sâmbătă la ora 2 noaptea, să dăm un telefon şi să rezolvăm problema. Repede, fără interminabile aşteptări într-o anticameră, fără stres pentru nimeni. În cabinet sau prin telefon medicul spune cam acelaşi lucru: cum să rezolvi problema de sănătate a micuţului tău. Am schimbat puţin perspectiva, în sensul că informaţiile,consultaţia propriu-zisă se oferă gratuit şi la un tarif normal pentru telefonul utilizat.

– De unde… medici?

– Evident că nu noi îi formăm. Nu avem această calitate. Aceşti oameni, însă, există pe piaţa muncii. Oameni dispuşi pentru acest gen de muncă. Sigur, am ţinut cont de posibilităţile lor,de timpul pe care vor să-l acorde unei consultaţii de acest gen, de la distanţă, adică, şi să fie plătiţi pentru munca lor. Apelurile sunt înregistrate. Răspunsurile, sfaturile medicale – la fel. Medicii implicaţi sunt răbdători, ascultă pe părinţi, sunt profesionişti, docţi şi în teorie şi în practica medicală şi, important, toţi au şi experienţa de părinţi,la rândul lor. Suntem singurul serviciu din lume care respectă în totalitate drepturile tuturor copiilor. Fără nici un fel de discriminare, vreau să zic. Apelurile telefonice intră în ordinea cronologică a apelurilor, iar intervenţiile medicilor pentru a ajuta într-un caz sau altul nu ţin cont de nici un fel de… departajări, sociale, religioase, de avere, de nimic! Momentan avem o singură linie de gardă. Dar suntem şi cea mai aglomerată linie de gardă din România. Avem „0” reclamaţii şi „0” apeluri false. Lucrăm însă şi pentru o aplicaţie care să deservească şi pe românii aflaţi peste hotare. Pentru asta e nevoie de o a doua linie de gardă. Şi se va face, vă asigur!

– Faceţi toate acţiunile astea doar pentru că aşa simţiţi? Că trebuie să ajutaţi?

– Răspunsul este un „da” hotărât. Sigur că lumea se aşteaptă să rezolvăm noi toate problemele României. Nu putem, şi nu vrem! Nu avem nici un fel de contract cu societatea, dar pentru întreaga echipă de la „Părinţi din România” e clar că nu putem sta pe margine. Că trebuie să facem în aşa fel încât să punem o cărămidă la dezideratul de mai mult şi mai bine. M-am întâlnit cu mari antreprenori care mi-au spus că ei n-ar face ce fac eu. Probabil că nici eu n-aş face ce fac ei. Nu sunt în competiţie cu nimeni, nu ştiu ce face celălalt, habar n-am ce face statul… eu plătesc taxe şi impozite, îmi văd de familie şi, sincer, mă bucur că pot să ajut. Nu mi-am propus un standard, nici nu mă forţează cineva să fac asta. Mi-am ales singură calea şi, zău, am mari satisfacţii când văd că lucrurile ies bine. Costă o groază de bani serviciul medical pe care l-am implementat. Dar nu mi-e groază să plec şi să fac rost de aceşti bani. Sau e nevoie de peste 80.000 lei pentru buna desfăşurare a festivalului internaţional de teatru pentru copii şi nu e deloc uşor să faci rost de atâţia bani. Dar implicarea contează! E obositor? Da. Dar mă simt bine făcând asta. Şi, cred, şi rezultatele vin mai uşor în felul acesta. Dar nici nu mă cred Maica Tereza. Ajut necondiţionat, pentru că sincer, cred într-o lume mai bună. Sunt 4000-5000 de părinţi din România care beneficiază lună de lună de ajutor nostru. Şi suntem cea mai mică organizaţie nonguvernamentală din ţară! Voluntarii? Sigur. Ajută. Îşi dedică o părticică din viaţa lor pentru o cauză. Nu tot timpul, însă.Nu e moral, nu se poate şi nu aş fi de acord. Pentru că viaţa e mult mai complexă şi fiecare trebuie să facă ceva pentru societate, remunerat fiind. Sigur şi pasiunile pot fi… comprimate într-un timp, liber, să-i spunem. Dar nu tot timpul! Vă daţi seama că utilajele electronice din acel call center trebuie întreţinute. Am un voluntar, inginer de sistem, Alexandru Ciobotea care din 2013 face acest lucru. Subliniez: vo-lun-tar! Dar nu tot timpul. Însă sunt mii de ore, iar cei din zona IT fac asta absolut gratuit. La festival: sunt oameni care îşi dedică 2-3 săptămâni pe an pentru a face ca lucrurile să meargă. Atât!

***

Lumea văzută prin detalii mărunte este tot lume, spunea cineva. Detaliile se caută şi se întregesc. Pentru doamna Cristina Grigore, verbul „a ajuta” – m-am convins – înseamnă exprimarea dreptului la o desăvârşită autonomie. Libertate de acţiune pusă în slujba semenilor.

– Frumos.

Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie