Ruga diavolilor, preţul libertăţii şi sarea

De multe ori paginile evangheliei, când ne înfăţişează scene sau amănunte mai puţin întâlnite azi sau aparent fără vreo tangenţă clară cu lumea noastră, riscă să fie primite cu suspiciune şi dezinteres. Dar, cu un dram de răbdare şi încredere din partea noastră, sunt capabile să-şi dezvăluie actualitatea şi valoarea pentru  oricine, din orice timp. Un exemplu în acest sens este episodul cu demonizaţii din ţinutul gadarenilor sau ghergesenilor, unde Isus acţionase împotriva demonilor, a porcilor, dar nu împotriva oamenilor… Nu poate interveni direct câtă vreme inima omului e prizonieră şi Îl respinge făţiş.

Şi-mi vine o întrebare „strâmbătoare de nas”, neplăcută, nepotrivită: Cine sunt mai respingători, mai sinceri şi mai rugători, demonii sau oamenii?! Isus constată că oamenii sunt mai dificil de convins decât demonii! Demonii Îl recunosc, oamenii – am văzut-o în atâtea ocazii – fac calcule înainte de a da răspuns; demonii cred şi se cutremură, oamenii se îndoiesc. Dar, ambele categorii se roagă, şi demonii şi oamenii, Îl roagă pe Isus să le facă pe plac… Şi Isus, care alungă demonii cu puterea cuvântului său, iată că rămâne neputincios în faţa oamenilor, care nu par să înţeleagă şi să aprecieze beneficiul eliberării pe care le-a adus-o şi care îşi exercită puterea lor – libertatea – … alungându-L.

Mai cu seamă dacă ne gândim că omul e liber şi această libertate are puterea de a opri puterea infinită a lui Dumnezeu! Sau, altfel spus: infinita putere a lui Dumnezeu ajunge până unde i-o permite puternica noastră libertate. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte respectându-ne libertatea, chiar şi atunci când omul se consideră puternic şi liber dacă îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi Îi încalcă voinţa. Aceasta, însă, nu face să-I scape controlul şi duce toate la bun sfârşit, în ciuda obstacolelor pe care le punem, în primul rând… nouă înşine.

S-ar putea spune, cu alte cuvinte, că Dumnezeu plăteşte pentru acest mare dar al libertăţii conferit unei făpturi create de El după chipul şi asemănarea Sa (cf. Ioan Paul II). Dumnezeu plăteşte, Îl costă! Dacă Îl alungăm, El ascultă şi se retrage. Plăteşte El, dar pierdem noi. Câştigăm, în schimb, atunci când răspundem, ca Sfânta Fecioară: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău» (Lc 1,38). Doar că nu ne place sa fim servi, ci vrem să fim la cârmă, inclusiv a lui Dumnezeu.

De unde, totuşi, refuzul? Acei oameni tocmai fuseseră beneficiarii unui dar, pentru care nu au ostenit şi pe care nu ar fi fost în stare să-l dobândească singuri! Ce vor fi simţit cei care au trăit în preajma Lui, pentru că ne vine greu să credem că nu răzbătea ceva din Dumnezeirea Lui? Iar dacă au simţit ceva, cum de au ignorat, pus la îndoială sau respins? Cum de nu s-au cutremurat în preajma Domnului, măcar ca demonii? Rezistenţa la Dumnezeu, la minunarea faţă de lucrarea Sa, poate deveni obişnuinţă.

Obişnuinţa constituie o felie importantă din viaţa noastră. Ne obişnuim cu diferite ritualuri în existenţa noastră cotidiană, care devin o a doua natură. În viaţa spirituală obişnuinţele  bune devin virtuţi, iar cele rele vicii. Ei bine, obişnuinţa ne face să ne afecţionăm de viciu ca şi cum ar fi un bun de preţ. Un viciu privit teoretic şi abstract aproape sigur e considerat repugnant, mai ales când îl au alţii, dar, văzându-l prea des, prea de aproape, obişnuiţi cu faţa lui, întâi ajunge tolerat, apoi se încearcă milă pentru el şi, în fine, sfârşeşte prin a fi îmbrăţişat. Asta s-a întâmplat gadarenilor. Obişnuiţi cu ce era impur potrivit Legii, nu puteau tolera şi prezenţa lui Isus în mijlocul lor. Poate că prevala principiul „vechimii”, dând prioritate celui pe care de mai mult timp îl tolerau, deci nu lui Isus. Pe de altă parte, doar cei puri, cei curaţi cu inima îl pot vedea pe Dumnezeu, pot tolera vederea lui Dumnezeu şi contactul cu el. Locuitorii zonei l-au rugat politicos pe Isus să-i lase singuri, să-şi vadă de cele de zi cu zi…

Întrebarea demonilor: „Ai venit aici înainte de vreme să ne tulburi?” înseamnă că scurta permanenţă a lui Isus în ţinutul gadarenilor e o anticipare a biruinţei asupra celui rău, pe care Isus o va împlini cu moartea şi învierea. Aşadar, dacă e să privim continuativ cele două părţi ale evangheliei (Isus cu demonii şi Isus cu oamenii), putem spune că deznodământul fusese deja anticipat de strigătul demonilor, ca şi cum aceia ar fi fost doar avangarda gadarenilor: ai venit să ne tulburi înainte de vreme.  De câte ori şi noi ne simţim tulburaţi, deranjaţi, incomodaţi, nepregătiţi de vizita Iubirii neprogramate a lui Dumnezeu şi-L invităm să revină, punând pe uşă bilet cu „nu deranjaţi, vă vom căuta noi”. Vom spune că e greu să acceptăm cuvântul care ne cere schimbare de viaţă şi să facem voia Lui. Şi nu ne-am vrea nici prea diferiţi de cei din jur, prea străini de mentalitatea şi moda vremii. Dar Domnul nu a spus că noi suntem mierea sau dulceaţa pământului, ci sarea. Or, sărmana noastră lume se aseamănă bătrânului Iov pe grămada sa de gunoi, plin de răni şi bube. Sarea pe o rană vie ustură, dar în acelaşi timp o împiedică să putrezească! Şi noi căutăm mai degrabă să fim miere, să fim dulcegi, plăcuţi, stârnitori de zâmbete de complezenţă decât priviţi ca sare. Dar sarea e cea care dă gust şi pune în evidenţă celelalte gusturi, dizolvându-se. Menirea de a fi sare conferă capacitatea de a evidenţia gustul lui Dumnezeu (şi nu  al nostru), de care lumea are atâta nevoie azi.

Pr. Cristian LANGA

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *