Repetentul Tăriceanu

După ce, în urmă cu câteva săptămâni, Călin Popescu-Tăriceanu se văieta de mama focului că “instituţiile represive ale statului” se “îndreaptă împotriva cetăţenilor” cărora le “ascultă telefoanele” – domnia sa având pe rol un dosar pentru mărturie mincinoasă şi favorizarea infractorului -, şi îi beştelea pe ziarişti care, în opinia sa, “întăresc instituţiile de forţă”, zilele trecute s-a apucat să-şi dea cu părerea despre activitatea profesorilor şi majorările de salarii propuse pentru aceştia.
În viziunea sa, profesorii nu ar merita sporul de solicitare neuropsihică, deoarece nu ar lucra opt ore pe zi şi ar avea patru luni de vacanţă pe an. „Am văzut, de exemplu, la educaţie, spor de solicitare neuropsihică. Iertaţi-mă, am lucrat şi eu în învăţământ, programul nu e de opt ore pe zi, în învăţământul preuniversitar, dacă pui la cap toate vacanţele, ai patru luni de vacanţă pe an. Eu nu găsesc că sunt justificate unele din aceste majorări.”, a apreciat dânsul. Dacă nea Mărin de la colţul străzii ar vorbi asemenea prostii, probabil că omului i s-ar putea găsi o scuză legată de capacitatea sa intelectuală (sau, mai degrabă, de lipsa acesteia) or de consumul excesiv de alcool, însă lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel când însuşi (din păcate) preşedintele Senatului debitează astfel de tîmpenii.
Mai întâi şi mai întâi – aşa cum au încercat să-i explice şi reprezentanţii Federaţiei Sindicatelor din Educaţie “Spiru Haret” – Tăriceanu confundă (voit sau nu) norma didactică de predare, care este de 18 ore pe săptămână, cu norma de muncă, care este şi la profesori, la fel ca la toată lumea, de 40 de ore pe săptămână. Asta ar fi una la mână. Alta este că profesorii, conform legislaţiei actuale, au dreptul la doar 62 de zile lucrătoare de concediu de odihnă, ceea ce, din câte ştiu eu înseamnă două luni şi două zile, nu patru luni. În sfârşit, dacă nici profesorii, care trebuie să explice copiilor, atractiv şi inteligibil, ce se întâmplă pre lumea asta, nu merită sporul ăla de solicitare neuropsihică, atunci cine îl merită? Poate domnul Tăriceanu, prin al cărui neuron duduia economia prin 2008, taman când ţara intra în criză.
De altfel, actualul şef al Senatului este un recidivist în privinţa atitudinii faţă de profesori. Pe vremea când era prim-ministru, dânsul a afirmat, nici mai mult nici mai puţin, că solicitarea de atunci a sindicatelor din învăţământ, de majorare a salariilor cu 50%, “ar aduce criza economică mondială în România”. Taman aşa, tocmai majorările salariale ale profesorilor generau criza economică, exact asta şi nu altceva. Că până la urma ţara a intrat în criză economică este cum nu se poate mai adevărat, însă la asta nu a contribuit acea majorare salarială (care, dacă tot veni vorba, nu a fost niciodată pusă în practică, deşi legea a fost votată în Parlament şi promulgată de Traian Băsescu), ci un întreg complex de factori, printre care inclusiv tâmpeniile pe care le-a făcut Guvernul condus de Tăriceanu. Dacă vă mai amintiţi, Guvernul său a reuşit să toace mărunt toată creşterea economică anterioară, prin umflarea numărului de angajaţi în aparatul de stat şi creşterea aberantă a cheltuielilor bugetare, treabă pe care a trebuit să o retuşeze mai apoi Emil Boc, înjurat şi astăzi pentru măsurile de austeritate pe care a fost nevoit să le adopte.
Când se vorbeşte despre preşedintele Senatului se utilizează deseori sintagma “al doilea om în stat”. Atitudinea domnului Tăriceanu confirmă această formulare, atâta tot că, în cazul dânsului, este vorba despre al doilea om nu din fruntea ci de la coada statului.
Viorel DĂDULESCU

Articole din aceeasi categorie